3 feb. 2012

Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944 - 1962



Toate popoarele ocupate de sovietici au opus rezistență comunismului. Dar România a avut cea mai amplă, cea mai sângeroasă și cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă, care a durat 18 ani.
Românii au dovedit că nu se lasă îngenuncheați fără luptă.
 De aceea, represiunea a fost extrem de dură. Jertfele partizanilor în munţi şi închisori dă dreptul României să privească demn, cu fruntea sus, celelalte popoare ale lumii.

O precizare: rezistentă armată sau mișcarea de partizani a fost vârful de lance al opoziției poporului român la impunerea regimului comunist de către sovietici.
Au existat organizații paramilitare pregătite de luptă, dar care au stat în aşteptarea unei intervenții eliberatoare, organizații subversive neînarmate, grupuri de sabotaj economic, opoziţia ţărănimii la colectivizarea agriculturii, grupuri care au cules informații și le-au transmis etc.

Din documente am identificat 19 centre de rezistentă armată anticomunistă în România.
Le-am aranjat în ordinea cronologică a apariției, iar în cadrul fiecărei zone am aranjat grupurile de partizani tot în ordinea apariției. Ne-am străduit să stabilim durata existenţei, am identificat conducătorii, numărul componenților şi un scurt istoric al faptelor.

Toma Arnăuțoiu (1944)



1. BUCOVINA (1944-1958)



1.1. Faza întâi, antisovietică (29 martie - 30 septembrie 1944).

Voluntarii bucovineni încadraţi în Batalionul Fix Regional Bucovina sau în grupurile de partizani au luptat împotriva trupelor sovietice invadatoare.

1.1.1. Batalionul Fix Regional “Bucovina” (29 martie - 24 august 1944).

Constituit numai din voluntari, localnici, acest batalion avea un efectiv de 1378 luptători repartizaţi în trei companii. Plutoanele fixe erau instruite de învăţătorul din sat care era ofiţer de rezervă.

După 23 august 1944, o parte din batalion a fost capturată de nemţi, iar altă parte a fost prinsă de N.K.V.D. care i-a considerat “criminali de război politici”, pentru că au luptat voluntar împotriva Armatei Roşii, deportându-i la muncă forţată în Siberia.

1.1.2. Apariția primelor grupuri de partizani antisovietici din România (mai 1944).

România intrase în război împotriva U.R.S.S. pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, rupte din trupul ţării prin ultimatumul din 26 iunie 1940.

Nerespectând legile războiului, trupele sovietice s-au comportat pe teritoriul ocupat, jefuind, violând şi ucigând. Locuitorii au fost deportaţi în judeţul Dorohoi, rămânând fără animale şi bunurile gospodăreşti, iar satele de la poalele munţilor au fost incendiate.

Bucovinenii au reacţionat spontan, în stilul tipic oamenilor de munte. Sute de familii s-au refugiat în păduri, unde şi-au construit adăposturi bine ascunse şi camuflate, căci era încă iarnă.
După 15 mai, localnicii au ţinut sfat, şi-au ales conducătorii, au scos din ascunzători armele pe care în mod obişnuit le foloseau la vânătoare şi au format grupuri de autoapărare, de “partizani”. Toţi erau voluntari şi se cunoşteau bine între ei.

În ordinea cronologică a constituirii, am identificat următoarele grupuri, numite după conducătorul respectiv: Vladimir Macoveiciuc, Vladimir Tironiac, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă, Petre Maruseac, cu efective de 15-120 partizani.

În luna iunie, aceste grupuri au intrat sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc. Încadrarea partizanilor era aprobată de căpitanul Constantin Popovici şi toţi au trecut, ca şi plutoanele fixe, în serii, prin şcoala din comuna Sadova, unde au fost instruiţi suplimentar pentru lupta în pădure şi pe teren muntos.

După 23 august 1944, foştii partizani au fost urmăriţi de N.K.V.D., anchetaţi cu bestialitate şi împuşcaţi. Câţiva au fost condamnaţi de tribunale militare sovietice şi deportaţi la muncă forţată în Siberia, unde au dispărut.



1.2. Faza a doua, a luptei anticomuniste din Bucovina (octombrie 1944 - februarie 1958).

Impunerea regimului comunist la 6 martie 1945, de către sovietici, a pus organele de represiune româneşti sub controlul comuniştilor.
 Ameninţarea pierderii libertăţii şi chiar a vieţii în condiţii de teroare sălbatică a împins numeroase categorii de cetăţeni în pragul disperării: ofiţeri care luptaseră pe Frontul de Răsărit, urmăriţi pentru “crime de război”, organele administraţiei antonesciene, considerată “fascistă”, membrii partidelor istorice, nu­mi­te “fasciste”, foştii legionari, etc.
O parte din aceşti opozanţi, cei mai curajoşi au pus mâna pe arme şi au luat calea codrului, alăturându-se partizanilor veterani din timpul războiului.

Principalele grupuri de partizani anticomunişti din Bucovina au fost următoarele:

1.2.1. Grupul Vladimir Macoveiciuc, cu un efectiv de 47 membri, luptase împotriva sovieticilor în perioada 15 mai - 30 septembrie 1944. Urmărit de N.K.V.D., a fost constrâns să rămână în clandestinitate împreună cu fiul său şi alţi câţiva consăteni. A stabilit legături cu organizaţiile paramilitare Sumanele Negre, Graiul Sângelui, Garda Albă, Ovidiu Găină, Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni etc.
Infiltrate cu agenţi ai Siguranţei, acestea au fost lichidate pe rând. Macoveiciuc a fost neîndurător cu trădătorii, pe care i-a judecat şi i-a executat conform legilor nescrise ale partizanilor.

În noaptea de 7/8 iulie 1946 a fost trădat, dar nu s-a predat jandarmilor, știind că va fi predat N.K.V.D.-ului. S-a sinucis, prin împușcare.

Grupul său a fost lichidat în 1947 şi a fost judecat de trei ori, pentru activitate antisovietică şi înaltă trădare.

1.2.2. Grupul Ovidiu Găină a fost paraşutat din Germania în decembrie 1944, pe muntele Rotunda-Bistriţa. Ulterior, au trecut în zona Vatra Dornei. Aveau un efectiv de 21 luptători bine înarmaţi.
La 17 august 1945, în timp ce discutau fuziunea cu grupul Macoveiciuc, au fost atacaţi de N.K.V.D. şi Siguranţă, care îi împrăştie.

1.2.3. Grupul Constantin Cenuşă, Vasile Motrescu şi Cozma Pătrăucean a luptat şi împotriva sovieticilor, din care motiv erau urmăriţi.
Încrezători în promisiunile Securităţii, s-au predat de bunăvoie şi au fost condamnaţi la pedepse foarte grele în 1952. Motrescu a fost executat la Botoşani în 1958, iar Cenuşă a fost găsit spânzurat, în condiţii dubioase, la trei zile după ce a fost liberat, în 1964.

1.2.4. Grupul colonelului Vasile Cârlan a fost infiltrat cu doi securişti şi lichidat. Colonelul a fost prins în 1950 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că a organizat rezistenţa din Munţii Bucovinei şi Călimani.

1.2.5. În urma trădării, la 14 şi 16 decembrie 1949, Securitatea a surprins grupurile din Găineşti şi din Muntele Bancu, aflate sub conducerea lui Grigore Sandu. S-a tras fără somaţie, fiind împuşcaţi mortal patru din cei 15 partizani.
Au fost judecaţi peste 120 inculpaţi, întrucât se realizase legătura cu organizaţia “Gărzile lui Decebal”, cu ramificaţii în nouă judeţe.


1.2.6. Grupul din zona Stulpicani (1948-1950).

În vara anului 1948, în judeţul Câmpulung şi Baia a existat un grup format din 5-6 membri înarmaţi. Grupul a fost infiltrat cu plutonierul de securitate Olaru, din Liteni, ca “partizan”.
După un timp de convieţuire, în care le-a câştigat încrederea, Olaru i-a luat prin surprindere, împuşcându-i pe toţi (1950). Pentru această “bravură”, a fost avansat la gradul de locotenent.


1.2.7. Partizanii învățătorului Vasile Cămăruţă din Liteni (1949-1950).

În aprilie 1949, în jurul învățătorului Cămăruţă, s-au adunat câţiva oameni de încredere, foşti membri ai P.N.Ţ.-Maniu, înarmați, pentru a-și apăra libertatea. Au avut legături cu Gărzile lui Decebal.
 Grupul va fi lichidat în anul 1950, când învățătorul Cămăruţă va fi asasinat în lunca Siretului de un securist numit Avrămuţ.

1.2.8. Grupul Silvestru Harsmei (1949-1951).

Începând din luna iunie 1949, în zona Brodina-Ulma-Nisipitu-Argel, şi-a făcut apariţia un grup de 8-12 partizani originari din Bucovina. La postul de miliţie Brodina a fost mutat plutonierul major Alexandru Scripa, asasinul lui Vladimir Macoveiciuc.
Acesta a distrus şi grupul Harsmei: patru partizani au fost prinşi în anul 1950, iar Pavel Tiron care în 1944 fusese membru al grupului Petre Maruseac, a fost prins în 1951 şi extrădat în U.R.S.S.

1.2.9. Grupul de partizani Gavril Vatamaniuc (1949-1958).

Sergent major de jandarmerie, Gavril intră în conflict cu locțiitorul politic, motiv pentru care este îndepărtat din armată şi pus sub urmărirea Securității.
De teama arestării, se înarmează cu un automat german Deimler Puch şi, la 25 noiembrie 1949, pleacă în pădurile Suceviţei.
Prima iarnă a petrecut-o singur, într-un bordei construit de el, cu alimente primite de la familie. În vara anului 1950, i se ataşează doi consăteni, fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş, urmăriţi şi ei de Securitate, înarmați cu arme Z.B.



Gavril Vatamaniuc

În fiecare tomnă îşi construiau bordeiul în alt loc, pentru mai multă siguranţă şi se aprovizionau bine pentru iarnă, întrucât nu mai ieşeau afară până primăvara.
Cel mai mare pericol pentru ei erau urmele lăsate pe zăpadă. 

Tactica adoptată de grup a fost așteptarea şi folosirea armelor strict pentru apărare, niciodată pentru atac.
Activitatea politică a constat în tipărirea şi răspândirea de manifeste, distrugerea manifestelor de propagandă comunistă din Suceviţa, propaganda de la om la om şi chiar la grupuri de muncitori forestieri.
În timp ce Gavril Vatamaniuc explica muncitorilor cine sunt şi ce vor, fraţii Chiraş îi făceau siguranţa.
Deşi Securitatea infiltrase informatori printre muncitori şi unii pădurari erau agenţii săi, marea majoritate a muncitorilor îi simpatizau pe partizani, le aduceau  mâncare şi îi informau de cine anume să se ferească.
Aşa au supravieţuit partizanii în perioada grea, când satele se aflau “sub ocupaţia” Securităţii, când rudele şi sprijinitorii lor erau arestaţi, spre a le tăia posibilităţile de aprovizionare.

În anul 1954, grupul se întărește prin alipirea lui Vasile Motrescu, venit din Făgăraș (vezi 1.3.).
Securitatea lansase zvonul că Motrescu este agentul ei, iar faptul că Cenuşă şi Cozma Pătrăuceanu se aflau închişi, în timp ce Motrescu umbla liber prin păduri, întărea această presupunere.
Scopul Securităţii era de a semăna neîncrederea între partizani şi a-i aduce în situaţia de a se împuşca reciproc.
Prin intermediul unui ţăran, Irimia Cazacu, Motrescu s-a întâlnit cu Vatamaniuc şi i-a spus adevărul. Moşul Irimia a garantat că Vasile Motrescu este “curat”.

Anul 1955 a început prost. Un pădurar a depistat locul unde partizanii îşi construiseră bordeiul şi a sesizat Securitatea. O companie de la Botoşani, însoţită de pădurar, a înconjurat zona şi în zorii zilei de 18 ianuarie a atacat bordeiul. Motrescu era santinelă, a simţit pericolul şi l-a anunţat pe Vatamaniuc.
Ceilalţi partizani erau plecaţi acasă. Ieșirea din încercuire s-a făcut cu prețul a trei tineri securişti, cei doi partizani fiind nevoiți să tragă pentru a se apăra şi a ieşi din cerc.

Vasile Motrescu (dreapta) a fost trădat de Nicolae Calancea (stânga).


La 18 iulie 1955, prin trădare, Securitatea află locul unde se ascundeau partizanii. În lupta care s-a dat, fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş au fost împuşcaţi mortal, aproape simultan.

La 17 octombrie 1955 a fost prins Vasile Marciuc, partizan din Suceviţa. Acesta nu rezistă la anchetă şi declară locul unde se afla ascuns Vatamaniuc. Arestat la 18 octombrie 1955, acesta a fost judecat la 30 iulie 1956 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Ultimul partizan bucovinean, Vasile Motrescu, a fost executat la 29 iulie 1958 (vezi 1.3.).


Vasile Motrescu

"Vasile Motrescu este un țăran tânăr din comuna Vicovu de Jos, județul Suceava, a cărui atitudine protestatara, împotriva sovieticilor, începe în 1944. 
Pentru foarte scurta vreme, își întemeiază, apoi, o familie, are doi copii, dar în 1949, aflând ca e urmărit de Securitate, pentru acțiunile sale antisovietice din ‘44, este constrâns sa se ascundă în pădurile din zona Rădăuților.
In perioada 1944-1958, sunt pronunțate trei sentinte de condamnare a sa la ani grei de închisoare. Participa la numeroase acțiuni împotriva autorităților, alături de alți partizani, și trimite o serie de scrisori Miliției și Securității, in care explica de ce se ascunde, dar și neajunsurile și nedreptățile pe care le trăiesc țăranii din Bucovina din cauza colectivizării.
La un moment dat, se preda de bunavoie, dar, cum dejoacă planurile Securitatii de a-i trada pe alti partizani, in mai multe rânduri, este judecat si condamnat din nou. Gasit in ascunzătoare, in 1955, impreuna cu Gavril Vatamaniuc, trage asupra soldaților care veniseră sa-l captureze. Apoi, prefera sa se ascundă singur, deși e in continuare ajutat cu hrana de prieteni si familie. Tradat, in cele din urma, este arestat de Securitate si executat, pe 29 iulie 1958, la doar 38 ani.
Documentele referitoare la Vasile Motrescu sunt un jurnal, din perioada mai 1952-aprilie 1953, scrisorile adresate autorităților, diverse insemnari, in care definește comunismul, si o serie de poeme, in stil folcloric, in care își deplânge condiția de pribeag. Mircea Dobre lasa in urma un jurnal scurt, pentru ca va fi arestat in ianuarie 1953 și, după ani grei de închisoare, va fi eliberat in ‘64, odata cu eliberarea tuturor deținuților politici.

Vasile Motrescu, haiduc (1958)

Vasile Motrescu, haiduc (1958)

Vasile Motrescu,arestat (1958)

2. Banatul (1947-1962)


2.1. Grupul colonelului Ion Uţă (mai 1947 - noiembrie 1949).

Colonelul Ion Uţă a fost prefectul judeţului Severin în 1943‑1944. Ca membru al P.N.Ţ.‑Maniu, intră în conflict cu autorităţile comuniste şi în luna mai 1947 dispare de acasă împreună cu inginerul Aurel Vernichescu, întrucât începuseră arestările ţărăniştilor.
În timp ce Vernichescu s‑a stabilit în zona Vârciorova, unde a format o grupare anticomunistă, colonelul Uţă s‑a îndreptat către Munţii Banatului, unde a organizat un grup de rezistenţă armată de circa 20 de partizani şi grupări de spri­jin, constând din găzduire, alimente, informaţii, armament şi muniţie, în comunele din zonă. Întrucât comuniştii aveau arme, partizanii au început să le confişte armele.
Scopul colonelului Uţă era de a pregăti pe localnici ca să fie gata să intervină de partea ţărilor democratice în cazul unui conflict armat cu Uniunea Sovietică.

De remarcat este faptul că legionarul Gheorghe Cristescu din Plugova i‑a trimis lui Uţă o mitralieră, în timp ce alt legionar, Spiru Blănaru i‑a respins propunerea de a a‑şi uni forţele, împotriva duşmanului comun.

Între timp, comuniştii au concentrat în Banat trupe de Securitate şi au înfiinţat un Centru de coordonare unic. Trădat, grupul colonelului Uţă a fost atacat în noaptea de 7/8 februarie 1949. Colonelul Uţă a ordonat retragerea şi împrăştierea partizanilor săi, el rămânând să‑i acopere, sacrificându‑şi viaţa.
Superioritatea în oameni şi armament a atacanţilor, ca şi surprinderea a făcut ca alţi 5 partizani să fie ucişi, 6 arestaţi, ca şi 20 de sprijinitori. Au scăpat numai 8 partizani, care s‑au regrupat şi au continuat lupta, unii până în 1954.

La 27 noiembrie 1949, 11 partizani din grupul Uţă au fost condamnaţi, şef de lot fiind Mircea Vlădescu. În total au fost 86 arestaţi, din care 65 ţărani.

Conducerea grupului Uţă a fost preluată de Dumitru Işfănuţ. Condamnat la moarte în contumacie la 2 martie 1950, Işfănuţ zis Sfârloagă a murit în luptă, lângă Caransebeş, la 29 septembrie 1952.
La 29 octombrie 1950 au fost împușcați Ion Duicu şi Gheorghe Cristescu, iar Nicolae Ciurică va fi arestat abia la 22 aprilie 1954.

Scăpat din lupta cu Securitatea din noaptea de 7/8 februarie 1949, Dumitru Mutaşcu zis Fus a fost unul din cei mai buni partizani ai colonelului Uţă. Condamnat la moarte în contumacie la 2 martie 1950, se asociază cu alţi trei partizani care vor fi prinşi şi judecaţi la 12 martie 1953.
 Vor fi executaţi la Caransebeş la 13 august 1953. Mutaşcu a fost găsit la 28 noiembrie 1954, împuşcat în pădurea de lângă Văliug.



2.2. Grupul Aurel Vernichescu (mai 1947 - martie 1949).

Fost membru al Mişcării Legionare, din care a fost exclus în urma unui conflict cu Codreanu, inginerul Aurel Vernichescu s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc-Maniu. Urmărit spre a fi arestat de comunişti, în luna mai 1947 s-a refugiat la Vârciorova, unde a format un grup de rezistenţă armată.
În februarie 1949 a fost contactat de Ioan Tănase din Timişoara, care i-a cerut să intervină cu partizanii săi în noaptea de 18/19 martie 1949 spre a bloca circulaţia auto şi pe calea ferată prin trecătoarea Armeniş, înlesnind astfel reuşita răscoalei populaţiei pentru eliberarea oraşelor Timişoara, Arad, Lugoj şi Caransebeş. Informată din timp, Securitatea i-a arestat cu o zi mai înainte pe conducătorii mişcării, printre care şi pe Aurel Vernichescu. Numai din grupul acestuia au fost 29 arestaţi, din care 22 ţărani săraci şi 7 muncitori.



2.3. Grupul Spiru Blănaru (vara 1947 - martie 1949).

Era încă în vigoare înţelegerea încheiată în decembrie 1945 între comunişti şi legionari. Scopul era distrugerea P.N.Ţ.‑Maniu, dar ambele părţi se priveau cu neîncredere. Filon Verca a discutat cu Nicolae Horăscu, Spiru Blănaru, Gheorghe Cristescu şi comandorul aviator Petru Domăşneanu, stabilind ca prioritate întărirea organizației din județul Severin.
Cum comuniştii începuseră să‑i aresteze pe legionari încă din vara anului 1947, (după lichidarea P.N.Ţ.‑Maniu), aceştia au început să se ascundă prin păduri şi să se organizeze pentru rezistenţa armată.

În noaptea de 12/13 ianuarie 1949, Gheorghe Ionescu s‑a înţeles cu Spiru Blănaru ca să‑şi unească forţele şi să atace postul de jandarmi Teregova, spre a elibera un membru al grupului Ionescu arestat de jandarmi, întrucât acesta cunoștea multe secrete ale organizației Teregova.
Atacul reuşeşte, fără victime, după care cele două grupuri reunite s‑au retras în pădurile din apropiere. Grupul Blănaru avea 12 membri, iar grupul Ionescu 18, toți înarmați.

Spiru Blănaru

Din păcate, jandarmii anunțaseră Securitatea, iar arestatul fusese deja interogat. Fuseseră identificați membrii organizației Ionescu şi sprijinitorii.
Au fost aduse trupe din Batalioanele de Securitate de la Cluj şi Oradea şi a început urmărirea partizanilor, iarna, când copacii erau desfrunziţi, prin zăpada care avea circa un metru şi jumătate grosime. Mai întâi au fost arestaţi cei din rețeaua de sprijin.

La 22 februarie, la Pietrele Albe, partizanii înfruntă trupele de Securitate, sub comanda lui Ionescu. Blănaru, ajutorul său, trage cu mitraliera. 

Țărăniștii și legionarii luptă alături, eroic, dar sunt copleșiți și se împrăștie. 

Fuseseră trădați și luați prin surprin­dere. Spiru Blănaru a fost prins la Feneş, în seara de 12 martie 1949, tot prin trădare.




2.4. Grupul Nicolae Popovici ‑ Nicolae Doran (1948-1950).

În urma arestărilor masive de legionari din noaptea de 14/15 mai 1948, unii au scăpat şi au dispărut de la domiciliu. Nicolae Popovici, şeful organizaţiei legionare din judeţul Caraş a reuşit să fugă în Munţii Semenicului împreună cu fostul comisar ajutor de la Biroul de Siguranţă Reşiţa, Nicolae Doran, căutând loc de refugiu pentru legionarii urmăriți.
Întâlnind o patrulă de jandarmi la Mehadica, în toamna anului 1948, s-a făcut uz de arme. Deplasându‑se la Timişoara, Popovici a fost împușcat în cursul unei operații, în decembrie 1948.

Nicolae Doran a continuat să activeze în grup armat de circa 8 partizani, adăpostindu‑se prin sălaşele din jurul Reşiţei şi Oraviţei, jud. Caraş, până în 1950.



2.5. Partizanii României Mari (septembrie 1948 - martie 1949).

Un funcţionar din Timişoara, Ioan Tănase, împreună cu câţiva meseriaşi, a înfiinţat organizaţia naţional creştină de luptă împotriva comunismului “Partizanii României Mari”, în luna septembrie 1948. Cu ajutorul a două şapirografe, a multiplicat câteva mii de manifeste pe care le-­a difuzat în Bucureşti, Arad şi Timişoara, în scopul de a sensibiliza opinia publică.
La 13 ianuarie 1949, l‑a atras în organizaţie pe Teodor Ungureanu, care trebuia să acţioneze în oraşul şi judeţul Arad. Plănuind să ocupe oraşele Timişoara, Arad, Lugoj şi Caransebeş în noaptea de 18/19 martie 1949, a contactat grupul partizanilor lui Aurel Vernichescu. Acesta trebuia să ocupe trecătoarea Armeniş, spre a bloca circulaţia trupelor pe șoseaua naţională şi pe calea ferată.
La data stabilită, trebuiau atacate şi ocupate întreprinderile şi instituțiile din localităţile respective, în primul rând sediul Direcţiei Regionale a Securităţii Timişoara precum şi sediile securităţilor judeţene.
Procurarea armamentului şi muniției era un obiectiv prioritar.
Nu a fost neglijată atragerea ţărănimii la acțiune, prin formarea de nuclee de răsculaţi care să atace oraşele dinspre exterior. De altfel, alegerea datei pentru rebeliune corespundea cu ziua când se ţineau târgurile în oraşe.

O ramificaţie a grupului Ion Tănase, cu un efectiv de 7 membri lucra pe şantierul Salva-Vişeu, unde intenţiona să asasineze pe Ana Pauker şi Vasile Luca, miniştri comunişti, cu ocazia vizitei acestora la 6 martie 1949.

Bine organizate erau grupurile studenților de la Politehnică şi Medicină din Timişoara, iar comanda orașului trebuia să fie preluată de Eugen Petruc, ajutorul de comandant al Miliţiei judeţului Timiş.

Ca şi în alte cazuri (organizaţiile H.A.I., Gărzile lui Decebal etc.), cu cât organizaţia a fost mai mare, cu atât a fost mai uşor de infiltrat. Aşa se explică arestarea conducătorilor cu o zi mai înainte de data fixată pentru răscoală. În total, au fost 208 arestați (176 ţărani, 11 muncitori şi 21 studenți).



2.6. Grupul comandorului Petru Domăşneanu (1948-1949).

Având simpatii prolegionare şi simţind că este urmărit, comandorul aviator Domăşneanu s‑a îndreptat către Teregova, în jurul căreia ştia că‑l va găsi pe Spiru Blănaru.
La 11 noiembrie 1948, acesta l‑a primit cu toate onorurile şi l‑a numit ajutorul său.
Mai mult, într‑o perioadă de cinci zile cât a lipsit, l‑a lăsat comandant al întregului grup.
În acest timp, santinela Romulus Mariţescu a părăsit postul şi s-a dus în pădure, unde îl văzuse pe Cornel Novac, muncitor feroviar comunist, care făcuse mult rău în comuna Teregova.
De aceea, fără a raporta comandorului şi fără a‑l judeca, l‑a împuscat.

La revenire, aflând cele întâmplate, Spiru Blănaru s-a supărat şi a decis să se despartă de cei care nu acceptă modul său de a conduce.
În acel moment, din grup s‑au desprins şase partizani în frunte cu Domăşneanu, separându‑se şi plecând către Iablaniţa, unde au stat până la arestare, în noaptea de 7/8 februarie 1949.



2.7. Grupul Gheorghe Ionescu din Teregova (1949 ‑1950).

Gheorghe Ionescu, doctor în drept şi teologie, căpitan în rezervă şi notar în comuna Teregova, judeţul Severin înfiinţează o organizație subversivă cu scopul de a sprijini partizanii anticomunişti din munţi. Membru al P.N.Ţ.‑ Maniu, a avut strânse legături cu colonelul Uţă şi cu Spiru Blănaru. Cu rare excepţii, nu s‑a ţinut cont de apartenenţa politică a partizanilor, ei luptând alături împotriva comunismului.

Grupul din Teregova a luat fiinţă la 1 ianuarie 1949. Mai mult de 50 de membri au depus jurământul în faţa preotului din sat. Nici n‑au apucat să se organizeze, că doi membri ai organizaţiei, unul din ei fiind curier, au fost arestaţi de jandarmi.
A fost anunţată Securitatea, iar cei reţinuţi au fost interogaţi. S‑a aflat numele tuturor, legăturile, armamentul de care dispun, etc. Când a aflat Ionescu de arestarea curierului, a hotărât să‑l elibereze cu orice preţ, întrucât ştia prea multe.
A luat legătura cu Spiru Blănaru şi ambele grupuri reunite au atacat postul de jandarmi, eliberând pe cei doi partizani în noaptea de 12/13 ianuarie 1949. Era însă prea târziu, pentru că Securitatea se pusese în mişcare.

Sub comanda lui Ionescu, cele două grupuri s‑au refugiat în munţi. Securitatea a început arestările în rândul ţăranilor şi a adus două batalioane pentru urmărirea partizanilor.
Pădurea desfrunzită şi urmele rămase pe zăpadă le‑au grăbit sfârşitul. Doi trădători i‑au dus pe securişti în Munţii Semenicului, la Pietrele Albe. Acolo s‑a înscris o pagină de glorie în rezistenţa anticomunistă. Comandatul a fost Gheorghe Ionescu, ajutor de comandant a fost Spiru Blănaru, agent de legătură Roset Tudor, echipa de mitralieră Spiru Blănaru şi două ajutoare, echipa de intervenţie lt. Vasile Valuşescu şi două ajutoare, 5 echipe din 1+3 oameni.
Doi partizani au fost ucişi, iar alţi doi au fost prinşi. Ceilalţi s‑au împrăştiat în ordine, fiind acoperiţi de cei patru. Securiştii au avut doi ofițeri, un plutonier şi un ostaș răniți.  

Partizanii au refăcut echipele de luptă şi au rezistat până în anul 1954. Numai în 1949 au fost arestați 14 membri ai grupărilor Ionescu-Blănaru şi 127 sprijinitori, din care 93 țărani și 34 muncitori.

Dr. Gheorghe Ionescu s‑a predat în noaptea de 1 octombrie 1950 şi a fost condamnat la moarte la 12 iunie 1951. Îşi formase un nou grup de luptă împreună cu V. Valuşescu, Emil Purdelea şi alţi trei partizani.

Purdelea Emil şi Pitic Iosif au fost împuşcaţi mortal în ziua de 6 octombrie 1950, în apropierea comunei Gârbovăţ. Petre Bejan a fost prins la 7 octombrie 1950, în jurul comunei Rodna Veche ‑ Năsăud. Vasile Văluşescu şi Francisc Nimu au fost prinşi în zona Caransebeş la 16 octombrie 1950. Tot în zona Caransebeş, a fost prins Dumitru Zoica, la 17 octombrie.



2.8. Grupul Dr. Emilian Wuc.

Medicul Emilian Mircea Wuc, din comuna Zorlenţu Mare, a fost constrâns de organele de stat ca să se refugieze în pădurile de pe Munţii Buziaşului, spre a scăpa de arestare. Era înarmat cu un automat.



2.9. Grupul Petre Ambruş (1949-1950).

Un grup format din 5 partizani sub conducerea doctorului Petre Ambruş a acţionat în nordul judeţului Severin, în regiunea muntelui Vârful Bătrân.



2.10. Grupul fraţilor Blaj (1948).

În vara anului 1948, legionarii din judeţul Caraş conduşi de Traian Blaj au stabilit un front comun cu ţărăniştii din acelaşi judeţ conduşi de Doru Viorel Blaj, fratele său, în scopul de a lupta împreună împotriva comunismului. S-au operat 51 arestări.



2.11. Grupul Ioan Târziu, (1947-1954).

Urmăriţi de autorităţile comuniste, avocatul Ioan Târziu şi prietenul său Ivănescu s-au înarmat şi s-au refugiat în pădurile din Munţii Poiana Ruscăi. Au fost nevoiţi să se deplaseze până în Munţii Mehedinţi. Ivănescu a căzut în luptă cu Securitatea în 1954.



2.12. Ultimul partizan din România: Ion Banda, (1962).

Ţăranul Ion Banda a fost împuşcat în munţi, în luptă cu Securitatea, în anul 1962.




3. BRAŞOV (1944-1950)



3.1. Organizaţia Vlad Ţepeş II în Regiunea Oraşului Stalin (Braşov) (1949-1950)

Organizaţia Vlad Ţepeş II a acţionat în trei mari regiuni ale ţării: în Galaţi, Stalin (Braşov), Victor Lupşa din Zagon, în judeţul Bihor nu s-a găsit o asemenea dovadă. Acţionând mai mult în prima regiune, Victor Lupşa l-a împuternicit, în iunie 1949, pe Ion Neguţ din comuna Zagon, să organizeze în judeţele Buzău şi Braşov grupuri de partizani.

În vara anului 1948, Victor Lupşa şi Gheorghe Corneliu (Szarvas) înfiinţaseră organi­zaţia anticomunistă Vlad Ţepeş II, cu scopul de a răscula populaţia din regiunile muntoase.

După eşecul din Vrancea, Szarvas s-a retras împreună cu Lupşa spre Zagon. Fiind încercuiţi de trupele de Securitate şi fiind bolnav, Szarvas s-a împuşcat în pădure, cadavrul său fiind găsit la 17 mai 1951.

Cu toate acestea, Tribunalul Militar Braşov l-a judecat la 6 iulie 1951 şi l-a condamnat la 25 ani muncă silnică, fiind şeful unui lot de 24 partizani şi sprijinitori.
 În aceeaşi zi s-a pronunţat sentinţa în cel de-al doilea lot de 24 sprijinitori în frunte cu Gheorghe Chelemen şi Maria Lupşa (soţia lui Victor Lupşa), ambii născuţi în comuna Sita Buzăului. Au fost 32 condamnaţi, din care 23 ţărani şi 7 muncitori, 22 fiind membri de partid.



4. VRANCEA (1947-1958)



4.1. Grupul Paragină (grupul “Vrancea”) (1948-1953).

În vara anului 1948, fraţii Ion şi Cristea Paragină, originari din comuna Crucea de Sus, judeţul Vrancea, au constituit un grup de rezistenţă anticomunistă numit “Vrancea”. Ion, proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, legionar, fusese constrâns de arestările din 14/15 mai 1948 să se refugieze din Bucureşti în pădurile de pe Dealu Mare, aproape de satul natal. Iniţial, scopul lor a fost să organizeze lupta împotriva comunismului pe plan ideologic.
Cum guvernul comunist a hotărât, în martie 1949, să declanşeze campania pentru colectivizarea forţată a agriculturii, iar pe de altă parte fraţii
Paragină l-au cunoscut pe Mihai Timaru, tânăr ofiţer deblocat din armată şi refugiat în pădure, s-a schimbat şi obiectivul organizaţiei: grupul de circa 30 de luptători să se înarmeze şi să fie instruit de Timaru, pentru a proteja drepturile ţăranilor vrânceni asupra pământului moştenit prin hrisov de la Ştefan cel Mare.

În pădure s-au construit două bordeie, unul pentru tineri şi altul pentru vârstnici, săpate în pământ, bine aprovizionate şi camuflate. Aprovizionarea era asigurată de satele de munte, o stână, dar mai ales de mănăstirea Moşinoaia.

Erau necesare legături cu reprezentanţii satelor. Aşa s-a ajuns la căpitanul Nicolae Anghel, invalid de război (fără un ochi), fiul învăţătorului din satul Clipiceşti. El lucra cu Securitatea şi a reuşit să introducă în grupul de munte doi agenţi, Uşurelu şi Vrabie.
În noaptea de 17/18 octombrie 1949, Ion Paragină, Timaru şi Vrabie se înţeleseseră să se ducă la crama căpitanului Anghel. Acolo, Ion Paragină şi Timaru au căzut în capcana Securităţii din Focşani.

Simultan, trupele de Securitate s-au concentrat în jurul celor două bordeie ale partizanilor, la Câmpuri, unde acţiona agentul Uşurelu. Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan, ambii studenţi au scăpat printr-o ieşire secretă, în timp ce Aurel Condrea care le-a acoperit retragerea, a fost prins. Cinci securişti au plătit cu viaţa prinderea unui singur partizan.
În schimb, partizanii din bordeiul “bătrânilor” au fost surprinşi în somn, complet nepregătiţi şi arestaţi. Partizanii prinşi au fost duşi cu două camioane la Securităţile din Panciu şi Focşani. La percheziţie, asupra unuia s-a găsit o listă cu peste 50 de elevi şi studenţi din “Frăţie” care au fost arestaţi în aceeaşi noapte.

În primăvara anului 1950, Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan sunt trădaţi că se află într-o moară părăsită. Securitatea o înconjoară, Cristea Paragină a fost împuşcat, iar Gheorghiţă Bălan a fost condamnat la moarte, în contumacie, în procesul judecat la 25 octombrie 1950, la Galaţi.
Au fost 64 de inculpați, din care 25 elevi. Ion Paragină şi Mihai Timaru au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Alţi 7 partizani din grupul Paragină au fost urmăriți și prinși pe rând, până în 1953.

Gheorghiţă Bălan îl va întâlni pe Victor Lupşa, alături de care va organiza răscoala ţăranilor vrânceni din noaptea de 23/24 iunie 1950, eşuată. Prins în 1950, a fost executat la Jilava la 16 august 1952.



4.2. Grupul Gheorghe Militaru (Dumitreşti - Vrancea) (1948-1950).

În partea a doua a anului 1948, învăţătorul Gheorghe Militaru, ofiţer de rezervă fost prizonier în U.R.S.S. a înfiinţat grupuri de rezistenţă anticomunistă în jurul comunei Dumitreşti, situată în partea sud-vestică a judeţului Vrancea şi nordul judeţului Râmnicu Sărat.
 A fost arestat în 1949, dar ceilalţi membri ai grupului au scăpat, pentru că se ascundeau într-o regiune extrem de accidentată şi în grupuri mici.

Activitatea partizanilor a continuat sub conducerea colonelului Ioan Strâmbei, Victor Isofăchescu şi Ionel Militaru, arestaţi în 1950. Ultimul grup, compus din fraţii Grigore Cucu, Constantin Cucu şi Ioan Cucu, a fost lichidat la 1 noiembrie 1950.



4.3. Organizaţia Vlad Ţepeş II în jud. Vrancea (1947-1950).

Ideea de a ridica masele de ţărani români care ajunseseră în pragul disperării datorită măsurilor inumane concepute de comuniştii maghiari din M.A.D.O.S.Z. pentru a forţa colectivizarea agriculturii (cote, impozite, teroare de stat, etc.) îi aparţine lui Victor Lupşa din com. Zagon, jud. Covasna.
Era comerciant cu lemne, avea studii 7 clase primare şi era reformat, având un picior mai scurt.
Spre a se impune interlocutorilor săi, se prezenta drept “colonel” şi umbla însoţit de Corneliu Gheorghe, zis Szarvas, ajutorul său. În 1948 a redactat manifeste cu caracter anticomunist, pe care le-a multiplicat personal şi le-a distribuit şefilor de grupe aleşi spre a-l reprezenta în satele prin care a trecut, din jud. Vrancea.
Manifestele conţin numeroase greşeli gramaticale, cu îndemnuri la rezistenţă şi instrucţiuni de organizare, iar fiecare poartă semnătura comandantului şi o ştampilă ovală având în mijloc o cruce, iar pe margine inscripţia cu denumirea organizaţiei “Vlad Ţepeş II”.
A fost un element care a prins la oamenii simpli. Vlad Ţepeş fusese domnitorul Ţării Româneşti, cinstit şi drept, dar necruţător cu hoţii şi cu turcii, pe care îi trăgea în ţeapă, de unde i-a venit porecla.
De aceea, ţăranii vedeau salvarea lor şi a ţării într-un al doilea Vlad Ţepeş.
Lupşa recomandase să se adune armament şi muniţie şi să se depoziteze la loc sigur, spre a fi folosit în momentul izbucnirii conflictului armat între americani şi sovietici. Organizaţia avea structură militară, stabilind gradele şi modul de recunoaştere.
 În loc de stele, pe epoleţi erau cusute cruciuliţe verzi pe fond galben. Partizanii erau obligaţi să poarte banderole albe, având cusută câte o cruce neagră.

În primăvara anului 1949 contactează pe conducătorul mişcării religioase Oastea Domnului din fostul judeţ Putna şi cu ajutorul lui vizitează câteva sate, unde formează nuclee ale organizaţiei sale, recrutând membri dintre ţărani şi ciobanii din regiune. În noiembrie 1949 ţine o şedinţă în comuna Nereju, unde participanţii au depus jurământul, iar Lupşa le-a dat indicaţii cum să acţioneze.
În decembrie, încearcă să predea un plic cu un memoriu la legaţia S.U.A., dar nu reuşeşte.
Întors în Vrancea, duce o activitate intensă de organizare. În februarie 1950 ţine o altă şedinţă în Nereju, apoi în com. Herăstrău.
Organizaţia începe să se întindă în judeţele Bacău, Râmnicu Sărat şi Buzău. Din Zagon, Lupşa este avertizat că a fost căutat de autorităţile locale şi de Securitatea din Bucureşti şi s-a pus un premiu de 100.000 lei pentru prinderea sa. Împreună cu Gheorghe Corneliu (Szarvas), Victor Lupşa a stat ascuns în bordeie amenajate în diferite locuri în munţi, fiind urmăriţi de Securitate.

Nu ştim dacă Lupşa sau altcineva a lansat zvonul că în noaptea de 23/24 iulie 1950 se va primi semnalul pentru începerea revoltei. Ţăranii din 19 comune din Vrancea au aşteptat zadarnic semnalul promis şi ajutoarele în arme, alimente şi echipament, ce urmau să fie paraşutate.
Singura comună care a trecut la acţiune a fost Bârseşti. Grupul de ţărani înarmaţi a reuşit să aresteze pe miliţieni şi activiştii comunişti, i-au bătut şi i-au închis într-o pivniţă.
Când au văzut că alarma a fost falsă, răsculaţii s-au refugiat în păduri, înarmaţi cu arme de foc, topoare şi bâte, iar Securitatea a început să-i urmărească, să-i prindă şi după anchetă să-i trimită, în loturi, spre a fi judecaţi de Tribunalul Militar Galaţi.
Al doilea incident a avut loc la Tulnici, unde trei  miliţieni deghizaţi în mocani, călăuziţi de doi ciobani, însoţeau 400 de oi, cu misiunea de a trage, fără somaţie, într-un grup de 3 partizani.
Aceştia au observat pistoalele-mitralieră camuflate sub sumane şi au deschis focul. Un miliţian a fost rănit uşor, dar în cădere i s-a descărcat automatul şi s-a împuşcat mortal.

În septembrie 1950, erau peste o sută de partizani în Munţii Vrancei. Securitatea a împuşcat 8 ţărani, 2 au fost condamnați pe viață și 252 pe diferite termene.
Cele mai greu lovite au fost comunele Nereju, Bârseşti şi Soveja. Au fost capturate 3 puşti-mitralieră, 7 pistoale automate, 94 puşti, 7 pistoale şi 1310 cartușe.

În iarna 1950/1951, fiind urmăriţi de Securitate, Gheorghe Corneliu s-a împuşcat în pădure, iar Lupşa s-a refugiat în pădurile Zagonului. Scapă din cerc şi stă ascuns, într-un bordei pe Muntele Giurgiu până în aprilie 1951, apoi se îndreaptă spre Piatra Craiului, la Rucăr, unde ţăranul Iosif Ţapu îl găzduieşte timp de 4 ani şi jumătate, într-o groapă săpată sub ieslea vitelor.
În 1954 a îngropat 4 lăzi cu documente cu caracter religios şi privind organizaţia Vlad Ţepeş II. La 27 noiembrie 1955 s-a predat de bunăvoie organelor M.A.I. din Câmpulung Muscel şi declară că nu face recurs împotriva sentinţei 694/25 iunie 1951 prin care fusese condamnat la moarte în lipsă. Victor Lupşa a fost executat în penitenciarul Iaşi, la 3 decembrie 1956.



4.4. Grupul Mândrişteanu-Vrancea (1951)

În anul 1951, căpitanul aviator Mândrişteanu din comuna Drăgăşani a format un grup de partizani anticomunişti care au acţionat în partea nordică a judeţului Vrancea şi sudul judeţului Bacău. Căpitanul Mândrişteanu a fost împuşcat de Securitate în locuinţa familiei Dumitru din comuna Parava, judeţul Bacău, iar restul grupului a fost condamnat pe diferite termene.



4.5. Rebeliunea din satele Mihălceni, Băleşti şi Ciorăşti (1953).

Represiunea Securităţii, soldată cu masive arestări în satele din Vrancea în cursul anului 1950 a continuat şi în anii următori. Ţăranii au opus rezistenţă la colectivizare şi în anul 1951, dar în anul 1953 a fost o adevărată rebeliune în satele Băleşti, Ciorăşti şi Mihălceni, urmată de arestări şi torturi la Securitate. Procesul a avut loc la Tribunalul Militar Galaţi, în anul 1954.



4.6. Răscoala din satele Suraia, Vadu Roşca şi Răstoaca (1957-1958).

În toamna anului 1957 şi iarna 1957/1958, a avut loc ultima mare răscoală a ţăranilor vrânceni din comunele Suraia, Vadu Roşca şi Răstoaca, reprimată sângeros de trupele de Securitate.
În comuna Suraia, la 28 noiembrie 1957, ţăranii au pus pe fugă pe activiştii de partid veniţi să-i lămurească de avantajele colectivizării. În 2-4 decembrie 1957, ţăranii din Vadu Roşca au ridicat baricade la toate intrările în sat, oprind şi alungând pe străinii conduşi de “generalul” Ceauşescu.

Comunişti erau turbaţi, căci lecţia revoluţiei din 1956 din Ungaria le era proaspătă în memorie. Ceauşescu a ordonat prim-secretarului P.C.R din raionul Lieşti să folosească regimentul de Securitate din Tecuci. Satul a fost înconjurat, la distanţă de 3 km, pentru ca tancurile şi maşinile să nu fie văzute.
A doua zi era ger. A apărut armata, clopotul a dat alarma. Armata a deschis focul, fără somaţie, secerând cu mitralierele tot ce mişca, fără discernământ.
Clopotarul a fost ciuruit de gloanţe. Satul cucerit era  acoperit de sânge. Morţii au fost strânşi la marginea satului, duşi la Focşani cu camioanele şi îngropaţi în gropi comune.
Răniţii şi peste 100 de arestaţi au fost duşi la Securitatea din Galaţi, unde comandantul Aramă a ordonat începerea unor anchete şi chinuri îngrozitoare. Procesul s-a judecat la Tribunalul Militar Constanţa, iar recursul la Galaţi.

La Răstoaca şi Boţârlău, ţăranii au ocupat primăriile şi au ars cererile de înscriere în colective, dar şi alte acte. Armata a deschis focul, folosind mitralierele şi tunul, ca şi la Suraia. O parte din ţărani au reuşit să ajungă în păduri, dar alte zeci au fost prinşi şi condamnaţi. Aşa a fost îngenuncheată populaţia regiunii Galaţi.



5. SIBIU (1944-1954)



5.1. Pădurile Fetea - Noul Săsesc (octombrie 1944-15 mai 1948).

Spre a se apăra de valul de atrocităţi comise de trupele sovietice, localnicii au format “gărzi cetăţeneşti” în baza ordinului nr. 45000 / octombrie 1944 emis de Inspectoratul General al Jandarmeriei.
Asemenea formaţiuni au luat naştere şi în jurul Mediaşului, la iniţiativa a trei studenţi medicinişti, Teofil Mija, Axente Păcurariu şi Ion Golea, militari în termen.

În pădurile Fetea, în apropiere de comuna Noul Săsesc s-au construit adăposturi pentru alimente şi armament. Multe săptămâni s-au transportat cele necesare, numai noaptea, prin păduri, ferind căile de comunicaţie. Armamentul era rămas după trecerea frontului sau de la Legiunea de Jandarmi Sighişoara, iar grupul paraşutat din Germania adusese un aparat de radio emisie-recepţie. Radiotelegrafist era Maruşca.

În acele adăposturi s-au refugiat sute de oameni în anii 1945-1949, acolo fiind şi centrul de coordonare a rezistenţei anticomuniste din centrul Ardealului. Acţiuni armate s-au desfăşurat în anii 1945-1949.
La 15 mai 1948, cu ocazia masivelor arestări de legionari, s-au descoperit şi adăposturile din pădurea Fetea, când au fost arestaţi aproape toţi cei care au trecut pe acolo.
Unul din cei arestaţi a vorbit, la anchetă, de centrul de rezistenţă de la Fetea, şi de aici dezastrul. Din cei 15 arestaţi, unii au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, alţii au fost împuşcaţi fără judecată (Ion Golea, Ştefan Popa, Axente Păcurariu, Ion Samoilă).



5.2. Partizanii din Cârţişoara-Turnu Roşu, jud. Sibiu (1953-1954).

Aprovizionarea partizanilor devenise foarte grea în anul 1953, datorită arestării sprijinitorilor din sate. S-a găsit metoda depozitării alimentelor prin poduri, de unde partizanii şi le luau singuri, strecurându-se printre securiştii care stau la pândă la poalele Făgăraşului.

Un partizan din comuna Sărata a fost surprins când se ducea spre casă. A fost nevoit să se apere şi cu ultimul cartuş s-a împuşcat, spre a nu fi prins viu.

În sectorul cotul Oltului, cuprins între comunele Cârţişoara şi Turnu Roşu au fost arestaţi şi condamnaţi locuitori din comunele Sărata şi Porumbacu, ultimii prinşi în 1954.



5.3. Gura Râului-Sibiu (iulie 1949).

Comuniştii au încercat să înfiinţeze prima gospodărie colectivă din judeţul Sibiu în comuna Gura Râului. Într-o duminică din luna iulie 1949, doi activişti de la judeţ au venit cu o maşină şi i-au spus preotului că vor să vorbească oamenilor despre colectivizare.
După serviciul divin, conform obiceiului, ţăranii s-au adunat în curtea bisericii, unde primarul făcea unele comunicări. Unul din activişti a început să vorbească despre avantajele colectivizării. Ţăranii l-au huiduit, iar femeile i-au luat pe cei doi la bătaie.

Activişti s-au dus la Securitatea din Sibiu şi la vecernie au apărut securiştii conduşi de Gheorghe Crăciun. Preotul a fost arestat, împreună cu alţi 64 ţărani, securiştii folosind şi armele de foc.
Duşi cu camioanele la Sibiu, bărbaţii au fost închişi într-un grajd, iar femeile în altul, unde timp de o săptămână nu li s-a dat mâncare. Zilnic au fost întrebaţi dacă se înscriu în colectiv.

În faţa refuzului hotărât şi a tulburărilor provocate de lipsa de hrană, securiştii au cedat, eliberându-i. Au revenit după un timp şi, prin mijloace violente, i-au îngenuncheat pe ţărani.



6. MARAMUREŞUL (1945-1958)



6.1. Lupta pentru integritatea ţării (5 martie -7 aprilie 1945).

După Banat şi Moldova, Maramureşul a fost a treia provincie aflată în pericol de a fi smulsă din trupul României. Deşi eliberat de sub horthyşti de Armata a 4-a română, sovieticii au introdus şi aici un regim de ocupaţie, numind ca prefect un avocat ucrainean, Ivan Odoviciuc.
Reprezentantul Comisiei Aliate de Control, generalul Zaharascenko s-a instalat la Sighet şi aprobă activitatea ucrainienilor care cereau lui Stalin să admită trecerea Maramureşului la Ucraina Subcarpatică. Presa locală cerea acelaşi lucru, sub îndemnul sovieticilor.

Maramureşenii, ameninţaţi să treacă sub o nouă stăpânire străină au hotărât să ţină o adunare a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. Fiecare comună, pregătită de preoţi şi învăţători, şi-a trimis reprezentanţii. Sufletul mişcării a fost Gavrilă Mihali-Ştrifundă, primarul Borşei, care cerea demiterea lui Odoviciuc, numirea unui prefect român şi anularea cererii de anexare a Maramureşului la U.R.S.S.

Mii de români, cu căruţe, călăreţi şi pedestrime, mulţi înarmaţi cu arme de foc, s-au îndreptat spre Sighet. Celor din Borşa li s-au adăugat ţăranii din satele de pe văile Izei şi Vişeului.
În fruntea coloanei, călare, mergea Gavrilă Mihali-Ştrifundă. La Dragomireşti, coloana s-a oprit şi a fost trimisă o delegaţie din trei membri care să discute cu reprezentanţii Comisiei Aliate de Control şi ai Comandamentului sovietic.
Răspunsul a fost negativ. Ştrifundă cu borşenii lui înarmaţi a evitat conflictul deschis şi s-au întors. Ceilalţi au mers până la Vadu Izei, unde podul era aruncat în aer de ungurii în retragere. Acolo, oamenii lui Odoviciuc în uniforme sovietice au deschis foc de arme de pe malul opus. Au căzut câţiva români.

Au început arestările. Se urmărea prinderea conducătorilor. Gavrilă Mihali-Ştrifundă, s-a dus la Cluj, unde a reuşit să ajungă la Petru Groza şi să-i înmâneze un memoriu. Pe data de 7 aprilie 1954, Odoviciuc a fost destituit şi s-a refugiat în Ucraina.
Dar cei care au condus mişcarea împotriva lui au fost urmăriţi şi arestaţi sub diferite pretexte. Unii, între care Gavrilă Mihali-Ştrifundă, înarmaţi, s-au refugiat în păduri. Spre a-l constrânge să se predea, Siguranţa i-a arestat feciorul, student la Cluj, ţinându-l ostatic. Acolo s-a îmbolnăvit de t.b.c. şi a decedat în 1948.

În 1947, printr-un şiretlic, Ştrifundă a fost capturat de Manole Bodnăraş şi dus la Malmaison, pe Calea Plevnei. Oamenii din Câmpulung Moldovenesc au intervenit pe lângă Emil Bodnăraş şi acesta a hotărât să-l atragă de partea regimentului. L-a vizitat la Borşa, dar Ştrifundă l-a refuzat diplomatic.

Fiind urmărit în continuare, Gavrilă Mihali-Ştrifundă a dispărut în munţi din mai până în noiembrie 1949, când s-a predat. A fost condamnat şi a muncit la Canal până în mai 1951, apoi se angajează la o întreprindere forestieră din Bucovina, până în 1957. În 1958 a fost arestat şi condamnat la 8 ani închisoare. A murit în închisoarea Botoşani în 1961.



6.2. Grupul Vasile Dunca (1948).

La dezlănţuirea teroarei comuniste, maramureşenii au răspuns în diferite feluri. Un cioban din Budeşti, Vasile Dunca a format un nucleu de rezistenţă compus din 11 oameni şi a început să cutreiere satele de pe valea Cosăului, spre a pedepsi pe comunişti.
A fost prins prin trădare şi împuşcat de plutonierul Coza din Săpânţa. După altă ciocnire, au fost prinşi şi condamnaţi ceilalţi membri ai grupului, originari din comunele Călineşti, Sârbi, Budeşti şi Borşa.




6.3. Grupul Vasile Popşa din Ieud (1948-1949).

În anii 1948-1949, fraţii Vasile şi Ion Popşa din Sighet, ambii studenţi au hotărât să organizeze o mişcare de rezistenţă anticomunistă pe Valea Izei, la Ieud şi Rozavlea. Gruparea era formată din 9 membri, preoţi, studenţi şi elevi. Depistată de timpuriu, Vasile Popşa a fost împuşcat în ziua de Paşti, 1949.
Ion Popşa a scăpat atunci, dar a fost capturat spre sfârşitul anului şi trimis spre a fi “reeducat” în penitenciarul Piteşti. Au urmat numeroase arestări şi condamnări. Centrul N.K.V.D. de la Sighet, condus de maiorul Davidenko, funcţiona fără greşeală.

După lichidarea grupului de la Ieud, trei din membrii săi au reuşit să scape şi să se alăture, prin Vasile Paşca din Tg. Lăpuş, grupului de rezistenţă “Ţibleşul”. (vezi 6.5.).



6.4. Grupul Ion Ilban - Dragomireşti (1949-1956).

Organizarea rezistenţei anticomuniste din Dragomireşti a fost făcută de Ion Popşa, în martie 1949, iar conducătorul grupului a fost ţăranul Ion Ilban. Cei 7 membri ai grupului au fost descoperiţi în luna mai 1949, dar au reuşit să fugă în pădure, în Munţii Ţibleşului.
Acolo au întâlnit pe fraţii Gheorghe şi Dumitru Paşca din Săliştea de Sus, care le-au dat arme şi grupul de partizani s-a mărit. În vara şi toamna anului 1949, au avut câteva ciocniri cu urmăritorii, apoi şi-au construit un adăpost în faţa Călimanului.

În februarie 1950, adăpostul a fost descoperit de un paznic de vânătoare, Gheorghe Şimon-Răchită. Acesta a promis partizanilor că nu-i va denunţa, dar până la urmă i-a trădat şi a început să umble cu securiştii pe urmele lor. Prevăzător, Ilie Zubaşcu, unul din cei mai buni partizani din grup, a propus schimbarea adăpostului.
Într-o zi, au auzit semnalul convenit cu Răchită. Venea cu o mulţime de securişti care încercuiau zona. Partizanii au ieşit din încercuire şi timp de o lună au stat liniştiţi în pădurea de pe Măgura. În altă zi a dat peste ei un dezertor, care a fost sfătuit să se predea şi a jurat că nu-i va denunţa.
După două săptămâni s-au trezit încercuiţi de trei cordoane de securişti. Partizanii s-au despărţit în grupe de câte doi şi au scăpat şi de această dată.

Ca răzbunare, securiştii au intrat în comună şi au început să bată oamenii la întâmplare. Au fost arestaţi vreo 150, familii şi rude. Partizanii s-au hotărât să se predea, spre a-i scăpa de chinuri. Au fost duşi la Sighet, unde Ilie Zubaşcu a fost ucis în timpul anchetei, apoi au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Cluj 38 de inculpaţi.

A scăpat numai Gheorghe Paşca. După ce fratele său a fost ucis, a plecat spre Săliştea de Sus, cu securiștii după el, conduși de același Răchită. Paşca l-a avertizat prin diferiți oameni, dar Răchită a continuat să-l urmărească, până când a primit un glonț drept în frunte.

Gheorghe Paşca a murit în păduri, împuşcat în ziua de 6 februarie 1956. A trăit cu Ioana Vlad, a doua soţie, în pădure. Acolo i s-a născut fetiţa, iar în luna mai 1953 soţia era din nou gravidă în luna a 6-a. A fost arestată şi anchetată la Miliţie. Cel de al doilea copil, Gheorghe, născut în temniţă, avea numai doi ani şi jumătate când i-a fost împuşcat tatăl.

Gheorghe Pașca la vânătoare
 
Una dintre armele lui Gheorghe Pașca, păstrată cu sfințenie de către unul dintre copiii săi 
Foto: Vasile Rus
Mormântul lui Gheorghe Pașca din cimitirul din Năsăud - Foto: Vasile Rus

6.5. Grupul Nicolae Pop din Munţii Ţibleşului (1949-1953).

Partizanii din Ţara Lăpuşului au acţionat împreună cu cei din Maramureş, vreme de 4 ani, sub conducerea pădurarului Nicolae Pop din comuna Lăpuşu Românesc. Om bun şi drept, în anul 1944, salvase câteva familii de evrei pe care horthyştii le-ar fi trimis la Auschwitz. Securitatea îl urmărea pentru că ajuta pe fugarii ascunşi prin păduri şi erau muritori de foame.
Fusese şi membru al P.N.Ţ-Maniu. În mai 1949, profesorul de religie Vasile Paşca din Târgu Lăpuş, fusese prins ieşind din casa lui Nicolae Pop, noaptea. Securiştii au intrat ca să-l aresteze, dar el şi-a luat arma de vânătoare şi a ieşit prin uşa din spate, în pădure.
Cu ajutorul unui alt partizan, l-a scăpat şi pe Vasile Paşca şi s-au unit cu trei partizani maramureşeni. Copiii lui Nicolae Pop, Aristina, elevă, şi Achim, ameninţaţi cu arestarea, s-au alăturat grupului. Conducător a fost ales Nicolae Pop, cunoscător al pădurilor din zonă.

În august 1950, li se alătură încă 7 tineri din Ieud, grupul atingând efectivul de 17 luptători. Erau ajutaţi de zeci de localnici. Toţi erau însă urmăriţi informativ, iar teroarea asupra ţăranilor pentru a-i sili să intre în colectiv, creştea. Familiile partizanilor erau arestate, bătute, umilite. Soţia lui Nicolae Pop a zăcut la pat 17 săptămâni după ce a venit de la Miliţie.
La 15 august 1952, zeci de familii din zona Lăpuşului au fost deportate în Bărăgan, până în anul 1957, tăindu-se astfel căile de aprovizionare ale “oamenilor de pădure”, iar casele lor incendiate.

În munţi, în păduri, viaţa este dură. Alimentele se distribuiau cu raţia. Se dormea direct pe pământ, iepureşte. Iarna, înfăşuraţi în pături, pe zăpadă, sub cerul liber.
Deplasarea pe zăpadă se făcea cu hârzoabele, nişte împletituri de nuiele de formă circulară, pentru a nu se afunda în zăpadă, iar ştergerea urmelor era obligatorie.

Pentru iernat îşi construiau bordeie săpate în pământ, căptuşite şi podite cu lemn de fag, apoi acoperite şi camuflate cu frunziş şi arbuşti. Hrana se pregătea numai noaptea, pentru ca fumul să nu-i trădeze.

În iarna anului 1952, Securitatea a descoperit bordeiul partizanilor dar, alarmaţi la timp, au scăpat. Rămânând fără adăpost şi alimente, grupul s-a dispersat, pentru a supravieţui mai uşor. Zona a fost invadată de trupele de Securitate, care scotoceau sistematic.
Partizanii erau căutaţi şi cu avionul. Nicolae Pop a paralizat de partea dreaptă şi nu mai putea vorbi. Avea 54 de ani. S-a spovedit şi împărtăşit la călugărul din satul Ungureni şi a cerut, prin semne, să fie predat Miliţiei, unde a dispărut.
Rămas fără conducător, grupul Ţibleşul a fost lichidat cu uşurinţă, de regulă prin trădare. Cei capturaţi au fost judecaţi la Oradea de vestitul general maior de justiţie Alexandru Petrescu. Câţiva au fost împuşcaţi în luptă, între care preotul unit Atanasie Oniga.



6.6. Partizanul solitar Vasile Blidaru (1949-1958).

Ţăran din satul Odeşti, comuna Băseşti, din Maramureş, născut în 1911, orfan de război, era foarte priceput în prelucrarea lemnului. A făcut războiul pe frontul de est.

Vasile Blidaru a intrat în conflict cu gestionarul cooperativei din sat, care era necinstit. Ca răzbunare, acesta l-a denunţat ca duşman al regimului comunist şi Blidaru a fost arestat la 15 august 1949, dar a evadat. Spre a-l sili să se predea, i-a fost arestată şi torturată familia.

Cei care s-au prezentat drept fugari, în scopul de a-l trăda, au fost bătuţi zdravăn.

Se pare că între 1951 şi 1956 a reuşit să ajungă la Triest şi la Roma, unde a fost instruit pentru culegerea şi transmiterea de informaţii secrete, acte de terorism şi diversiune.
În 1956 a revenit în ţară, dar nu a făcut altceva decât să se răzbune pe cei care i-au făcut rău şi l-au adus în situaţia de a trăi prin păduri. Blidaru a fost cel mai violent partizan din Maramureş, mergând până la lichidarea fizică a duşmanilor săi. A acţionat în zona Codru, situată la interferenţa judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj.

A căzut în luptă, într-o ambuscadă, în vinerea de Rusalii a anului 1958. Soţia fusese obligată să divorţeze de el, dar a fost condamnată la 10 ani temniţă grea, pentru că i-a fost soţie.



7. MUNŢII APUSENI (1947-1958)



7.1. Grupul Teodor Şuşman (Răchiţele, judeţul Cluj) (1947-1958)

Teodor Şuşman (senior) a fost primar al comunei Răchiţele, judeţul Cluj. Urmărit de comunişti, în august 1947, fuge în Munţii Bihorului împreună cu fiii săi, Teodor (junior) Avisalon şi Traian, cu Nuţu Bortoş, Gheorghe Mihuţ şi Ion Ciota, fost şofer al mareşalului Antonescu.
În toamna anului 1948 au fost găzduiţi în casa pădurarului Mihai Giurgiu (Jurj) de pe Valea Someşului. În primăvara anului 1949 au revenit în munţi, având sălaşul în apropiere de cel al doctorului Capotă, cu care au colaborat strâns.

Prin Ion Giurgiu, Teodor Şuşman avea legături cu locuitorii din Fildu de Sus şi din Huedin, unde exista un nucleu subversiv alcătuit dintr-un preot şi 8 ţărani.
În august 1950, casa lui Mihai Jurj este atacată de Securitate. El fuge în munţi împreună cu soţia sa, Lucreţia, şi un unchi, Oneţ Roman, alăturându-se grupului Teodor Şuşman, ascuns pe atunci în judeţul Mureş. Securitatea se răzbună pe familie. Ecaterina Şuşman moare în urma torturilor, iar ultimii doi copii, Emil şi Romulică sunt arestaţi.

Traian Şuşman, a fost prins la 12 decembrie 1948 şi condamnat la doi ani închisoare, apoi i se fixează domiciliu obligatoriu în Bărăgan, cu prelungire din doi în doi ani, deşi era tebecist, până când au fost lichidaţi toţi membrii grupului.

În 1952, 3 partizani sunt ucişi în luptă, iar Teodor Şuşman (senior) se sinucide. În 1954, soţii Jurj sunt prinşi în Munţii Bihorului. Mihai Jurj este ucis în luptă, Roman Oneţ este condamnat la moarte şi executat la Oradea, în 1955, iar Lucreţia Jurj, bolnavă de tuberculoză, la muncă silnică pe viaţă.
În noaptea de 1/2 februarie 1958, Teodor Şuşman (junior) şi Avisalon sunt încercuiţi în satul Trainiş şi luptă până la epuizarea muniţiei. Securiştii au dat foc şurei şi cei doi fraţi au ars de vii. Fuseseră trădaţi.

În 22-24 iulie 1958, are loc procesul grupului Şuşman, la Tribunalul Militar Cluj, dar nici un Şuşman nu era prezent. Toţi fuseseră ucişi, după ce rezistaseră comunismului timp de 10 ani, cu arma în mână. Grupul Teodor Şuşman nu a avut crime la activul său.



7.2. Grupul Dabija-Macavei (Muntele Mare) (1948-1949).

Tot pe versantul oriental al Munţilor Apuseni a operat şi grupul Dabija-Macavei. Maiorul Nicolae Dabija era originar din Galaţi şi era văr cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Participant la războiul din Caucaz, pentru modul competent cum şi-a condus ostaşii în luptele de la Novorosiisk şi Perekop, a fost avansat la gradul de maior, citat prin Ordin de zi pe Armată şi a primit ordinul “Mihai Viteazul” chiar din mâna mareşalului Antonescu. S-a stabilit în Aradul Nou prin căsătoria cu fata protopopului Cârnaţiu din Turda.

Fraţii Traian, Alexandru, Viorel şi Nicolae Macavei erau nepoţii conducătorului ţărănist Ştefan Cicio Pop, motiv pentru care au fost urmăriţi de comunişti cu o îndârjire rar întâlnită.
Urmăriţi de jandarmi pentru “contrabandă cu aur”, au rănit patru poliţişti, apoi s-au refugiat în munţi în vara anului 1948. În luna octombrie 1948 ei au împuşcat în cursul unei lupte doi plutonieri majori de jandarmerie.

În februarie 1948, prin intermediul maiorului deblocat Ioan Opreanu, maiorul Dabija a cunoscut pe fraţii Macavei şi au constituit gruparea denumită “Frontul Apărării Naţionale - Corpul de Haiduci”, care a lansat manifeste şi se pregătea pentru acţiuni puternice în vara anului 1949.
În acest scop, la 20 decembrie 1948, au jefuit suma de 320 000 lei de la Percepţia Teiuş.
În paralel, s-au căutat legături în Bucureşti. Prin cumnatul său, maiorul deblocat Nicolae Niţescu, Dabija trebuia să primească informaţii cifrate cu caracter militar şi politic. Cifrul şi un chestionar s-au găsit asupra lui Niţescu cât şi asupra lui Dabija.

Prin alt cumnat, Mihai Angheluţă, fost funcţionar al Ministerului Afacerilor Externe, Dabija a obţinut o audienţă la consulul turc la Bucureşti, căruia i-a înmânat un memoriu scris în limba franceză, cu rugămintea de a-i face legătura cu Misiunea Americană. După două zile, prin telefon, a primit răspunsul negativ.

În mai 1948, Dabija a luat contact la Bucureşti cu generalul Dumitru Petrescu, fost ataşat militar la Washington, spunându-i ce intenţii are şi că se pune sub ordinele sale, rugându-l să-l ajute prin legăturile ce le are cu cercurile americane.
 În cazul izbucnirii războiului cu sovieticii, Dabija intenţiona să blocheze defileurile Mureşului, Someşului, Oltului, Prahovei, Dornei şi să întreprindă sabotaje în zona petroliferă.

În februarie 1949, grupul Dabija-Macavei şi-a stabilit locul de adăpost şi apărare pe Muntele Mare (1825 m). Aici şi-a construit un bordei întărit cu grinzi rotunde de brad, încăpător şi cu paturi suprapuse. În apropiere de “cazemată” au construit un bordei îngropat ce servea ca depozit.

Numărul total al celor implicaţi în activitatea grupului era de peste 400 de oameni. În paralel, luase fiinţă o organizaţie subversivă de sprijin a partizanilor, denumită “Liga apuseană a moţilor” care avea nuclee constituite în toate satele de pe Valea Arieşului. Moţii excelau prin sărăcie, dar şi prin patriotism. Comuniştii erau duşmanii lor de moarte.

În ianuarie 1949, Securitatea Turda a recrutat prin şantaj pe Augustin Râstei din comuna Bistra. Acesta îl găzduise pe Dabija şi a fost forţat să colaboreze la prinderea lui, spre a scăpa de închisoare.
Pe baza garanţiei fraţilor săi vitregi, Avram şi Traian Ihuţ, a fost primit în grup şi l-a convins pe Avram Ihuţ să se predea. De la acesta, Securitatea a aflat că pe Muntele Mare sunt numai şapte partizani.
A doua zi, la 2 martie, au sosit încă 17 partizani trimişi de fraţii Macavei, iar în zilele următoare erau aşteptate alte câteva grupuri de partizani înarmaţi, din judeţul Alba. Maiorul Dabija a hotărât ca noii sosiţi să depună jurământul în ziua de 4 martie.

În noaptea de 3/4 martie 1949, adică în cea premergătoare zilei când trebuia să se depună jurământul, o companie din Batalionul 7 de Securitate Floreşti din regiunea Cluj, împreună cu securişti din Câmpeni şi numeroşi activişti de partid din zonă au încercuit tabăra grupului Dabija şi au ţinut-o sub tirul armelor toată noaptea. În zori, maiorul Dabija a ordonat să se deschidă foc împotriva inamicului.
S-a încercat să se spargă încercuirea prin aruncarea unor grenade şi au reuşit să scape şase partizani: maiorul Dabija, Traian Macavei, Traian Ihuţ, Ioan Mişu, Cornel Pascu.
În adăpost au murit 5 luptători: 4 bărbaţi şi soţia maiorului. Printre morţi era şi Ioan Cigmăian.
Dintre partizani au fost luaţi 14 prizonieri (în momentul atacului erau numai 25). Disproporţia de forţe era destul de mare: de 6 la 1. Din cei 150 de securişti au murit trei (un subofiţer şi doi ostaşi) şi au fost răniţi 5 ostaşi din Batalionul 7 Securitate Floreşti-Cluj.

A doua zi, un pluton de soldaţi şi câţiva oameni din Bistra au revenit la locul luptei, au distrus bordeiul, au aruncat cele 5 cadavre în beciul-depozit, au azvârlit pietre, bârne şi pământ peste morţi, considerându-l mormânt.

Securitatea a început să-i vâneze pe cei scăpaţi de pe Muntele Mare şi pe cei care i-au sprijinit. Maiorul Dabija este trădat şi prins pe Valea Dobrei.
La 8 martie sunt ucişi trei oameni şi grav rănit Alexandru Maxim, care va fi judecat şi condamnat la m.s.v., dar Securitatea nu se mulţumeşte cu atât: va fi luat din închisoare şi asasinat la 2 aprilie 1950. Ioan Turcu, elev din Vingard va fi ucis în anchetă, în aprilie 1949, la Securitatea Alba Iulia.
La Aiud, în noaptea de 5/6 martie 1949, sunt împușcați în casa lor doi soți. La 7 octombrie 1949, sunt uciși doi țărani în Cheile Runcului. La 20 august 1950 vor fi asasinate de Securitatea Turda trei persoane: Ion Trifa (fratele episcopului Viorel Trifa) și alți doi țărani, după ce au fost torturați.

Procesul grupului Dabija se judecă la 30 septembrie 1949: 7 sunt condamnaţi la moarte şi executaţi la 28 noiembrie 1949 la Sibiu (Nicolae Dabija, Titus Onea, Ioan Scridon, Gheorghe Opriţă, Traian Mihălţan, Augustin Raţiu, Silvestru Bolfea), iar 5 partizani condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Patru luni mai târziu, la 2 aprilie 1950, aceştia cinci vor fi ridicaţi din penitenciare şi asasinaţi de Securitatea Cluj: Alexandrina Pop, Mihai Angheluţă, Simion Moldovan, Nicolae Niţescu şi Alexandru Maxim.

Sprijinitorii partizanilor din grupul Dabija au fost judecaţi în 12 sau 13 loturi. Dacă nu ar fi fost trădat şi ar fi făcut fuziunea cu grupul lui Ştefan Popa, grupul maiorului Dabija ar fi devenit un adversar de temut pentru Securitate.

Trupele de Securitate şi Miliţia au pierdut în total 5 morţi şi 9 răniţi, cele mai grele pierderi suferite în lupta pentru lichidarea unui grup de partizani.



7.3. Grupul maiorului Oniga (1948-1949).

Maiorul Emil Oniga, născut la 29.7.1901, camarad cu maiorul Dabija, a creat încă din anul 1948 o organizaţie anticomunistă din militari. Au fost trădaţi şi arestaţi în 1949. Faptul că se înţeleseseră să fuzioneze şi maiorul Oniga n-a mai trecut pe la Dabija, l-a determinat pe acesta să-l considere trădător. E posibil şi acest fapt, dar poate a fost constrâns prin tortură.



7.4. Grupul Ştefan Popa (Piatra Caprei - Alba) (1948-1949).

Constituit în 1948 din 7 membri, grupul condus de Ştefan Popa îşi avea sălaşul tot pe versantul oriental al Munţilor Apuseni şi anume pe Vârful Piatra Caprei, din judeţul Alba. Opera, deci, în apropiere de grupul maiorului Dabija.

Din acest grup a făcut parte şi Bratu, sublocotenent deblocat, fost student, fost legionar. Preotul greco-catolic Nicolae Suciu a făcut parte din conducerea organizaţiei; Petre Mărgineanu, fratele profesorului Nicolae Mărgineanu, condamnat în procesul Pop-Bujoiu; Silvestru Bolfa; ofiţerul invalid Nicodim Lazăr şi Alexandru Maxim, anterior membru al grupului Dabija, în total ajungând la 20 de membri.

Alexandru Maxim, în anul 1948, a luat legătura prin Nicu Marin cu studentul Radu Ionescu, fost membru al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ). Acesta, împreună cu Ion Robu, secretar general al TUNŢ pe capitală, l-a împuternicit pe Maxim să organizeze nuclee ţărăniste în judeţul Alba.
După ce a luat legătura la Cluj cu Seimereanu, văr cu Radu Ionescu, Alexandru Maxim a pornit la organizarea nucleelor P.N.Ţ., bazându-se pe preoţi şi pe gospodarii satelor din judeţele Alba şi Târnava Mică. Această organizaţie subversivă ţărănistă s-a extins cu repeziciune şi în judeţul Turda. Între timp, Alexandru Maxim a intrat în grupul maiorul Dabija, iar după dispersarea acestuia a trecut în grupul lui Ştefan Popa.

Organizaţia P.N.Ţ. ţinea şedinţe în care se stabileau cotizaţiile în bani şi alimente pentru sprijinirea partizanilor din munţi şi hotăra modul de atacare a sediilor autorităţilor comuniste din comune. Hotărâse fuziunea cu grupul Dabija.

În luna februarie 1949, Ştefan Popa a împuşcat, rănind grav un subofiţer de Securitate din Teiuş şi un altul la Aiud. După lichidarea grupului Dabija, a fost depistat şi grupul Ştefan Popa, acesta fiind ucis în timpul luptei, în martie 1949. Până la 23 iulie 1949, Securitatea arestase 177 partizani şi sprijinitori ai acestora.

A existat o legătură cu Ioan Popa, sergent în Regimentul 9 Cavalerie din Oradea, care a creat în cadrul regimentului o organizaţie intitulată “Vulturul Negru” din 11 membri.


7.5. Grupul Ioan Robu (1948-1949)

Originar din Timişoara, Ioan Robu era student la Facultatea de Ştiinţe Juridice şi secretar general al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ) din centrul universitar Bucureşti, până în iulie 1947, când comuniştii au desfiinţat partidul condus de Iuliu Maniu. În aprilie 1948 a reînceput activitatea anticomunistă, entuziasmat de pregătirile rezistenţei din Munţii Apuseni.
Îndemnat de Alexandru Drăgulănescu, agentul Securităţii, pleacă însoţit de alţi doi studenţi, Ionescu şi Alexandru Maxim şi se convinge că situaţia este explozivă. Încurajat de Drăgulănescu, pleacă din nou în judeţul Alba, unde refăcuse organizaţia ţărănistă şi ţăranii începuseră să se înarmeze.
Dar Ioan Robu plecase cu alţii după el. Ce a urmat, nu se poate descrie. Trupele de Securitate din Cluj, Sibiu şi Bucureşti, sub comanda maiorului Gheorghe Crăciun au intrat în acţiune. Satele moţilor erau înconjurate noaptea şi oamenii arestaţi.
Pentru a mări groaza, unii erau împuşcaţi la marginea drumului. Ioan Robu şi Alexandru Maxim au fost prinşi şi condamnaţi pe termen limitat. La 2 aprilie 1950 însă, au fost ridicaţi din penitenciarul Cluj şi asasinaţi.



7.6. Grupul Crişan-Abăcioaiei (mai 1948-1949).

Ioan Crişan, învăţător, fost comandant ajutor legionar, originar din judeţul Turda, a scăpat de valul arestărilor din 14/15 mai 1948 şi a intrat în clandestinitate activă, organizând pe legionarii rămaşi liberi, dar acceptând şi alţi voluntari.
Acţionând în judeţele Someş şi Cluj, în Munţii Hăşmaşului, a întâlnit pe Leon Abăcioaiei, moldovean, vechi legionar, fost student la Cluj. Împreună, au împânzit câteva judeţe cu grupuri de rezistenţă, care au băgat groaza în comunişti, unii fiind pedepsiţi aspru pentru crimele şi abuzurile lor, de regulă spânzuraţi.

Greşeala acestei organizaţii a fost că nu a colaborat mai strâns cu oamenii din munţi, fugari, care mişunau pretutindeni. Urmărit de agenţi, Ioan Crişan a fost surprins de o patrulă a Securităţii condusă de locotenentul Moise Barany, în Cluj, în martie 1949 şi împuşcat aproape de podul peste Someş. Abăcioaiei era tot în Cluj, ascuns la nişte studenţi.
Fiind filat, a fost prins într-o seară, când schimba ascunzătoarea, după ce a rănit nişte securişti. În februarie 1950, a fost ridicat din celulă de anchetatorii Stănescu şi Beiner şi împuşcat în ceafă, împreună cu alţi deţinuţi, lângă cimitirul de pe Valea Turzii. În luna aprilie, alte zeci de deţinuţi au fost luaţi din închisori şi asasinaţi la Timişoara, din ordinul generalului Alexandru Nicolski.



7.7. Echipa Cruce şi Spadă (Munţii Apuseni) (1948-1949).

În anul 1948, profesorul Gheorghe Gheorghiu, zis Mărăşeşti, fost legionar, discută cu Ştefan Giurcoi şi Gavrilă Forţu şi ajunge la concluzia că linia legionară nu este destul de activă.
De aceea, iniţiază o nouă organizaţie anticomunistă intitulată “Echipa Cruce şi Spadă”. În luna septembrie 1948, redactează şi răspândeşte în Bucureşti şi Bologa, judeţul Cluj, manifeste semnate “E.C.S.”.

Grupul a procurat armament, muniţie şi echipament pentru lupta în munţi, iar în octombrie 1948, profesorul se stabileşte în comuna Săcuieu, judeţul Cluj. Prin Traian Mereu, recrutează în organizaţie pe locotenentul deblocat Aurel Potra din Săcuieu. S-a redactat şi multiplicat la şapirograf un nou manifest destinat românilor din Munţii Apuseni.

Plutonierul deblocat Ioan Torcea s-a ocupat de recrutarea de membri din Moldova (Paşcani, Iaşi, Botoşani), regiunea Cluj şi Braşov.

La 10 octombrie 1948, au făcut o recunoaştere în comuna Zam-Sâncrai, jud. Cluj, iar patru zile mai târziu au ocupat magazia Romcereal, au imobilizat paznicii şi au incendiat magazia. După o încercare de aruncare în aer a fabricii de cherestea din Poeni-Cluj, s-au reîntors în Bucureşti.

La 14 martie 1949, au venit în munţi, au construit un bordei şi s-au pregătit să atace fabrica Poeni, căile ferate, membrii de partid şi miliţienii.

În noaptea de 11/12 aprilie 1949, în gara Huedin, organele Securităţii Cluj au împuşcat pe Torcea, 4 inşi au fost reţinuţi, iar în continuare încă 7 şi urmăriţi doi. Arestările au continuat. Procesul s-a judecat la 23 septembrie 1949, pedepsele variind între 10 şi 25 de ani. Au fost 22 de inculpaţi.

În noiembrie 1949, adică două luni mai târziu, Securitatea Cluj ridică din celulele nr. 52-56 ale penitenciarului Cluj, pe profesorul Gheorghe Gheorghiu, pe ofiţerul Aurel Potra, pe farmacistul Nicolae Pituru şi pe profesorul Gavrilă Forţu, pe care îi asasinează la Zam-Sâncrai (lângă Huedin).



7.8. Grupul Leon Şuşman (Valea Arieşului-Turda) (1948-1957).

Avocatul Leon Şuşman din Ocna Mureşului nu era rudă cu Teodor Şuşman din Răchiţele. Fiind urmărit de organele comuniste de represiune, este nevoit să-şi părăsească locuinţa şi să plece împreună cu Gheorghe Şuşman, fratele său, în comuna Ponor, unde sunt găzduiţi de pădurarul Nicolae Jurj.
 În anul 1946, s-au mutat în comuna Poşaga, pe Valea Arieşului. În Munţii Apuseni, în mijlocul moţilor, se simţeau mai în siguranţă. În anul 1949, Leon Şuşman a luat legătura cu grupul “Grimalschi”, paraşutat din Germania Occidentală în scop diversionist.

Un grup de trei partizani conduşi de Cornel Diac au reuşit să scape şi erau semnalaţi în regiunea Alba, Târnava Mică, Luduş, în anii 1950-1951.
S-au stabilit în casa lui Vasile Crişan, unde au stat până la 18 iulie 1957, când Securitatea a înconjurat locuinţa şi a fost folosită forţa armată pentru a-i captura pe cei dinăuntru. Au fost împuşcaţi mortal Leon Şuşman şi preotul Simion Roşa, iar Vasile Crişan, gazda, a fost rănit şi arestat. În aceeaşi zi au mai fost arestaţi alţi doi locuitori. Arestările au urmat la 4 august 1957, apoi au continuat în serie până la 20 octombrie 1957. Din comuna Poşaga au fost arestaţi şi condamnaţi circa 140 de persoane, iar 58 de familii au fost deportate în Bărăgan, cam o treime din sat.
Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi 5 partizani din grupul Leon Şuşman, Vasile Crişan, Teodor Trâncă, Ilie Vlad, Vasile Bicuţ şi Vasile Răfăilă. Cruzimea represiunii avea scopul de a înspăimânta pe localnici, deşi n-au avut la activ crime.



7.9. Grupul Capotă-Dejeu (septembrie-noiembrie 1948).

În Munţii Apuseni, pe Valea Drăganului, locuitorii s-au ridicat la luptă împotriva politicii de colectivizare forţată a agriculturii impusă de comunişti.
În septembrie 1948, se organizează pentru apărare grupuri de partizani, în componenţa cărora intrau legionari, ţărănişti, militari deblocaţi, oameni fără apartenenţă politică. Medicul veterinar Iosif Gheorghe Capotă, secretar P.N.Ţ. din Huedin - Cluj, ajutat de doctorul Alexandru Dejeu, avocatul Mureşanu din Beiuş şi alţii, au luat iniţiativa multiplicării unor manifeste prin care să lămurească problemele care frământau pe ţărani.

Grupul Capotă a fost ajutat de gazde şi iscoade, preoţi, notari, avocaţi, pădurari, dar mai ales de ţăranii de la Stâna de Vale, de pe Muntele Vlădeasa. Neavând arme suficiente pentru a se apăra, au fost arestaţi în urma unei acţiuni combinate a DRSP Oradea cu DRSP Cluj, la 20 noiembrie 1948.
După o anchetă dură, doctorii Capotă şi Dejeu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la Gherla, în seara zilei de 2 septembrie 1958. În lot au fost 23 de ţărani din satul Brăişor, judeţul Cluj. Cinci au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, ceilalţi primind pedepse până la 25 de ani închisoare.



7.10. Armata Albă (1948-1949).

Organizaţie alcătuită din simpatizanţi ai monarhiei române. A fost condusă de Alexandru Suciu, fost căpitan din marina regală română şi avea sediul la Cluj. Filiala din judeţul Turda era o grupare de vreo 30 de oameni, condusă de Ionel Manu, absolvent al liceului comercial din Turda. Era constituită din mici meseriaşi, studenţi, ţărani, învăţători şi foşti militari, tineri.

Surprinsă în faza de constituire, nu se ştie cum ar fi evoluat, întrucât nu a întreprins acţiuni violente.

Nu ştim dacă Armata Albă are vreo legătură cu Garda Albă, care a avut numeroşi aderenţi în judeţul Hunedoara. Ştim însă că din 74 de arestaţi, 58 erau ţărani, 6 muncitori, 3 învăţători, 4 preoţi şi 3 subofiţeri şi a fost depistată în luna mai 1949.




7.11. Liga Apuseană a Moţilor (1949).

Alexandru Lazăr, magazioner la Industria Sârmei din Câmpia Turzii, originar dintr-un sat de munte de lângă Baia de Arieş, cunoştea mulţi fugari din calea prigoanei comuniste. Îl cunoştea pe inginerul Traian Macavei, dar nu avea legături nici cu maiorul Dabija din Muntele Mare, nici cu căpitanul Diamandi din Muntele Băişorii. Pe unii i-a ajutat cu echipament şi alimente.
Dar a iniţiat formarea unui grup de sprijin pentru partizani, pe care l-a numit Liga Apuseană a Moţilor. Mai mult, a tipărit un manifest pe care l-a difuzat prin prietenii săi în Câmpia Turzii, Turda şi Cluj. Un ucenic a predat un astfel de manifest unui activist comunist, acesta la Securitatea din Turda şi Alexandru Lazăr a fost arestat când urca la munte, unde avea întâlnire cu fraţii Macavei.

Au fost arestaţi peste 150 de oameni, dintre care 25 de femei, majoritatea ţărani sau muncitori la Industria Sârmei din Câmpia Turzii, iar ancheta a fost foarte dură. Au fost judecaţi de Tribunalul Militar Cluj la 9 ianuarie 1950. Alexandru Lazăr a fost condamnat la 10 ani de închisoare.




7.12. Grupul Diamandi Ionescu (Muntele Băişorii) (1949-1950).

Căpitanul aviator Diamandi Ionescu fusese arestat, pentru că protestase împotriva falsificării alegerilor din 19 noiembrie 1946. Evadează de la Siguranţa din Turda împreună cu un alt ofiţer aviator şi fug pe Valea Ierii, spre Muntele Mare. Indignaţi de modul barbar în care activiştii comuniştii şi jandarmii asupreau populaţia, coborau în sate şi îi pedepseau.
Grupul lor era format din localnicii înarmaţi şi curajoşi. Într-o zi din vara anului 1949, au coborât de pe Muntele Băişoara şi au ocupat comuna cu acelaşi nume, arestând jandarmii, autorităţile locale şi informatorii acestora, ţinându-i ostateci într-o magazie de la marginea satului.
 Apoi au ars registrele în care erau trecute cotele datorate de ţărani, au ars tablourile şi lozincile comuniste, au tăiat firele telefonice şi au declarat comuna liberă.
Abia după 24 de ore au apărut trupele de Securitate, echipate de război. Securiştii înaintau având în faţă femei şi copii, în timp ce partizanii aveau în faţă pe ostateci. În această situaţie, Diamandi a ordonat retragerea pe Valea Ierii.

Au fost arestaţi peste 500 de ţărani şi torturaţi în mod sălbatic. Securitatea din Cluj, condusă de lt. colonel Mihail Patriciu-Weiss, renumită prin numeroase crime, a ucis 7 oameni arestaţi, dar nejudecaţi: Victor Mare, Vasile Mare, Samson Muntean, Avram Ihuţ, Traian Ihuţ, Ioan Ihuţ şi Gligoruţ (?). Echipa de asasini a fost comandată de Octavian Voicu de la Securitatea din Turda, în ziua de 9 august 1949.

Tribunalul Militar Cluj a condamnat, la 1 decembrie 1950, 71 de inculpaţi: Ionescu Diamandi, Simion Gălbează şi Iosif Codorean la moarte prin împuşcare, executaţi la 15 mai 1951; doi oameni, Samson Vâtcă şi Ştefan Vâtcă, condamnaţi la câte 10 ani închisoare, au fost asasinaţi de Securitate după proces; restul de 59 de inculpaţi au fost condamnaţi la pedepse grele. Au fost condamnaţi şi cei asasinaţi înainte de proces.



8. ARAD (iunie 1947 - noiembrie 1956)



8.1. Grupul Gligor Cantemir (iunie 1947 - noiembrie 1952)

Paraşutat din Germania în iarna lui 1945, Gligor Cantemir şi-a amenajat o tabără pe Muntele Drocea, lângă Gurahonţ, dizolvată la scurt timp. Începând din anul 1945, militari români înarmaţi s-au refugiat în munţi, spre a nu fi arestaţi.

Începând din iunie 1947, comuniştii n-au mai respectat înţelegerea din 1945 cu legionarii, întrucât îşi atinseseră obiectivele: câştigaseră alegerile prin forţă şi fraudă, iar P.N.Ţ. era în curs de lichidare.

Începând din 1947, s-au realizat legături între satele din munţi, iar Gligor şi prietenii săi s-au ascuns în păduri sau la prieteni.

În noaptea de 14/15 mai 1948 au fost arestaţi masiv legionarii. Mulţi au fugit în păduri, la cei din rezistenţă. Atunci a fost prins curierul Centrului, un student, care a fost torturat până când Siguranţa a aflat consemnul dintre Centru şi curierul din Arad, la care s-a găsit evidenţa tuturor legionarilor din judeţ.

În noaptea de 20/21 decembrie 1948, Gligor Cantemir a fost arestat în comuna Cil. În 1949, 40 de oameni au fost judecaţi în două procese, dar organizaţia iniţiată de Gligor Cantemir şi-a continuat activitatea.
 Au avut loc ciocniri cu Securitatea în comuna Iosăşel şi în august 1949, la 4 noiembrie 1950 şi în final la 28 mai 1952.
Locotenentul Lazăr Maier şi sublocotenentul Haidu au fost răniţi. Au fost ucişi partizanii Ioan Jurcuţa, Iulian Hagea, Ioan Luluşa, Pavel Dobre ş.a., în luptele din Munţii Zarandului şi Munţii Codrului.




8.2. Grupul Adrian Mihuţiu (iunie 1948 - noiembrie 1956).

Originar din comuna Măderat, judeţul Arad, student la Politehnica din Timişoara, Adrian Mihuţiu a îndemnat la solidaritate cu studenţii grevişti din Cluj, în 1946. Ca elev la Deva, îi meditase pe băieţii lui Petru Groza. Era legionar.

Scăpat de arestările din mai 1948, peregrinează prin satele judeţului Arad şi iniţiază un grup de luptă împotriva comunismului cu un efectiv de circa 70 de membri.
A avut cinci ciocniri cu Securitatea, rănind pe unii şi împuşcând mortal pe altul, numai cu intenţia de a se apăra. A fost prins la 17 noiembrie 1956, fiind trădat de vărul său.
Au fost arestate 69 de persoane, care au fost judecate în trei loturi, în anul 1957, de către Tribunalul Militar Cluj în deplasare la Timişoara.

Adrian Mihuţiu şi Pavel Suciu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la Jilava, deşi Avram Bunaciu le promisese comutarea pedepsei.




8.3. Grupul Valer Şirianu (1948).

Grupul de rezistenţă anticomunistă condus de Valer Şirianu a avut un efectiv de circa 105 membri şi a luat fiinţă în 1948. Din el au făcut parte generalul Baloşiu, colonelul Rădulescu, dr. Boieriu, preotul Tiberiu Dârlea, subofiţerul Ion Ardelean, Sabin I. Sas din Târnova, judeţul Arad ş.a





8.4. Mişcarea Naţională de Eliberare (1949-1952).

Organizaţie paramilitară, constituită din 38 de persoane, în majoritate ţărani, de către profesorul Ion Blăgăilă din Arad. Arestările au început în luna august 1951, iar procesul s-a judecat de către Tribunalul Militar Timişoara. Pedepsele au variat între muncă silnică pe viaţă şi 15 ani temniţă grea.




8.5. Răscoala ţăranilor din judeţul Arad (1-3 august 1949).

Răscoala ţăranilor din judeţul Bihor, datorită impunerii colectivizării agriculturii şi obligării ţăranilor de a treiera la arie, de unde autorităţile reţineau mai întâi cotele exagerat de mari, încât oamenii se întorceau acasă doar cu paiele, a izbucnit şi în judeţul Arad. În zilele de 1 şi 2 august 1949, s-au răsculat ţăranii din următoarele comune:

1. Ateaş;

2. Apateu, unde au fost împuşcaţi pe loc trei ţărani şi arestaţi 22. În noaptea de 3/4 august au mai fost împuşcaţi doi ţărani.

3. Berechiu, unde la 1 august a fost ucis pe loc un ţăran şi arestaţi 18. La 11 august a mai fost împuşcat un ţăran.

4. Chereluş;

5. Gurba;

6. Moţiori; au fost arestaţi 10 ţărani;

7. Şepreuş, unde la 1 august a fost incendiat sediul Comitetului Provizoriu şi arhiva, au fost împuşcaţi 4 ţărani şi arestaţi 57.

8. Şiclău;

9. Sintea Mare;

10. Şomoşcheş, unde la 1 august a fost bătut preşedintele Sfatului Popular Judeţean, s-au tăiat firele telefoanelor, au fost împuşcaţi doi ţărani şi arestaţi 49. Numai în 4 comune au fost asasinaţi 12 ţărani. Au fost deportate imediat familiile acestora (33 oameni) şi au fost urmărite alte 30 de persoane.
 În cinci comune au fost arestaţi 156 de ţărani. La 3 august 1949, din staţia Cermei a plecat o garnitură de tren cu deportaţi spre Câmpia Bărăganului, în Muntenia.




9. DOBROGEA (iunie 1947-1956).




9.1. Grupul “Pădurea Babadag” (iulie 1947-30 martie 1952).

Populaţia Dobrogei este alcătuită în bună parte din aromâni (macedoromâni), locuitori aduşi din Macedonia, majoritatea oieri, oameni sărmani. Asupra lor a exercitat o influenţă puternică Mişcarea Legionară, pentru că erau buni creştini şi patrioţi.

În vara anului 1947, înţelegerea încheiată în decembrie 1945 între comunişti şi legionari s-a deteriorat. Tot timpul s-au suspectat reciproc, iar după consolidarea regimului impus de sovietici, Siguranţa a început să-i aresteze pe legionari sub diverse pretexte, de regulă predarea recoltelor şi colectivizarea.

Prin luna iulie 1947, Nicolae Fudulea s-a întâlnit cu Nelu Rusu la Bucureşti, unde au hotărât organizarea rezistenţei anticomuniste în Dobrogea. În anul 1948, fraţii Nicolae şi Dumitru Fudulea din comuna Eschibaba (Vasile Alecsandri), judeţul Tulcea, s-au refugiat în pădurea Tistimelu.
Ei vor fi conducătorii grupurilor de rezistenţă din Dobrogea de nord, în timp ce rezistenţa din sudul Dobrogei va fi condusă de Gogu Puiu, legionar macedoromân, revenit din Germania cu câţiva camarazi.

Pădurile Dobrogei s-au umplut cu refugiaţi după arestările din 14/15 mai 1948. Potenţialul rezistenţei a scăzut prin lipsa celor arestaţi, compensat prin modul de organizare stabilit de cei trei conducători.
S-au creat nuclee de rezistenţă armată pe localităţi, capabile să acţioneze independent, având fiecare un conducător.
Ele erau coordonate de grupul de comandă printr-un sistem de curieri bine pus la punct, o particularitate a rezistenţei din Dobrogea. Dăm câteva exemple de astfel de localităţi: Camena, Casimcea, Ciocârlia, Cobadin, Cogealac, Dulgheru, Mihai Viteazu, Mihail Kogălniceanu, Ovidiu, Târguşor.

Represiunea a început în vara anului 1948. În afară de arestări, Securitatea a împuşcat în scop de intimidare, începând din iunie 1949, numeroşi ţărani care s-au opus la colectivizarea agriculturii.
Comuniştii planificaseră Dobrogea ca prim exemplu de colectivizare totală. Victor Duşa şi Vasile Vâlcu erau responsabili pe linie de partid, în timp ce din partea Securităţii răspundeau Nicolae Doicaru şi Nicolae Ceauşescu.
 Cu sprijinul Armatei, al Miliţiei şi al trupelor de securitate, s-a pornit ca la război. Ţăranii erau arestaţi sau deportaţi, iar cei mai hotărâţi se refugiau în păduri, înarmaţi, unde opuneau rezistenţă. Au fost ciocniri sângeroase, suferinţe de nedescris.

În iulie 1949, Florica Bagdasar, macedoneancă, a fost trimisă ca să medieze şi să promită. Ea şi-a trădat fraţii, atrăgându-i în capcană. În timpul discuţiei, Securitatea i-a înconjurat şi au început arestările. Gogu Puiu abia a scăpat cu o maşină, mergând spre sud, până la Cobadin.
În timp ce discuta planul acţiunii cu oamenii săi, Securitatea i-a reperat şi i-a încercuit. Confruntarea s-a soldat cu morţi de ambele părţi. Gogu Puiu s-a sinucis cu o grenadă. Au fost arestaţi numeroşi ţărani din satele vecine şi condamnaţi de Tribunalul Militar Constanţa. Cinci au fost condamnaţi la moarte şi executaţi.

În februarie 1950, 38 de luptători dobrogeni, condamnaţi anterior la pedepse pe termen limitat, au fost ridicaţi din penitenciarele Aiud şi Gherla şi transferaţi la Timişoara, unde au fost asasinaţi.

La 9 martie 1950, Securitatea atacă bordeiul fraţilor Fudulea, în pădurea Babadag. Este ucis Dumitru Fudulea, iar Nicolae Fudulea, Ion Cotan şi Stere Grasu sunt arestaţi. Fuseseră trădaţi de ciobanul Nichita Nazarie.

Conducerea organizaţiei este preluată de Stere Alexe. În septembrie 1950, în noaptea execuţiei, Nicolae Fudulea evadează, dar Stere Grasu este împuşcat mortal. Nicolae Fudulea este rănit şi prins în comuna Calfa, la 30 martie 1952. Va muri trei luni mai târziu.

Gogu Puiu a fost legionar. După asa-zisa rebeliunea din 1941 a fost internat într-un lagăr din Germania. Alege să revină în România, în 1947, este arestat și închis 1 an de zile pentru trecutul său și pentru reinterpretarea prezentului său. 
Evadează și ajunge în Dobrogea, unde va deveni catalizatorul rezistenței anticomuniste, în regiunea cea mai neprielnică pentru așa ceva, ocupată de trupele sovietice staționate în România și în condițiile unui relief nepotrivit.


Alături de frații Fudulea și de Nicolae Ciolacu, încearcă să organizeze satele dobrogene în așteptarea unei confruntări între Statele Unite și Uniunea Sovietică. O confruntare care nu va veni niciodată. 
Vânătoarea de oameni începe și, după numeroase ciocniri între trupele de securitate și „Haiducii Dobrogei”, Gogu Puiu moare într-o ambuscadă, în 1949, în satul Cobadin, la numai 32 de ani. Se spune că s-ar fi sinucis cu o grenadă, Securitatea își arogă varianta în care grenada a fost aruncată în el de către un soldat.
Până în 1952, întreaga rezistență a haiducilor este complet înfrântă, odată cu arestarea lui Nicolae Ciolacu, singurul lider care va supraviețui și după 1989 și care ne va povesti ce s-a întâmplat. Gogu Puiu însă va rămâne personajul charismatic al acestei mișcări.
Bilanț provizoriu al represiunii din Dobrogea: 15 asasinați în diferite comune; 10 condamnați la moarte și executați; 74 morți în închisori și lagăre de muncă forțată; 38 asasinaţi la Timişoara, deşi aveau condamnări pe durată limitată; 840 morți în lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră.



9.2. Grupul fraţilor Croitoru (1949-1956).

Au existat partizani şi în Delta Dunării. Fraţii Parfene şi Neculai Croitoru, originari din satul Malcoci, comuna Nufăru, judeţul Tulcea, erau urmăriţi (Neculai din 1946 şi Parfene din 1948).
 Au stat ascunşi în stufărişul din Deltă. La 14 octombrie 1949, aflându-se acasă, au fost înconjuraţi de securişti, dar se angajează în luptă şi scapă. Tot anul 1950 stau fugiţi în Deltă. Parfene se îmbolnăveşte, este trădat, rănit şi prins. A fost condamnat la 10 ani temniţă grea şi confiscarea averii.

Neculai va supravieţui, hăituit, până în 1956, după evenimentele din Ungaria, când va fi prins la frontiera cu Iugoslavia şi condamnat la moarte.




9.3. Grupul tătarilor (1948 - aprilie 1952).

O parte din tătarii din Crimeea s-au refugiat în Dobrogea la revenirea sovieticilor, adică în anii 1943- 1944, întrucât erau acuzaţi că ar fi colaborat cu germanii. Autorităţile comuniste au început să-i urmărească în 1948. La 14 octombrie 1948 a fost arestat Negip Fazâl din comuna Tătaru, judeţul Constanţa.
 Este anchetat cu sălbăticie, ca să denunţe locul unde se ascund tătarii prin păduri şi este ucis la 21 octombrie 1948, în anchetă. Soţia sa, Sultana Fazâl, va fi arestată în 1952 şi va rămâne în închisoare până în 1964.

Mulţi tătari vor supravieţui ca fugari ani de zile. Iusuf Geafer va fi arestat abia în aprilie 1952.




10. BACĂU (1947-1950)




10.1. Grupul Gheorghe Unguraşu (septembrie 1947 - noiembrie 1948).

În luna septembrie 1947, un grup de 13 tineri elevi şi studenţi au construit un adăpost - buncăr în munţi, în punctul numit Uturea, aflat la 12 km nord de Moineşti, în judeţul Bacău.
El era destinat depozitării armamentului şi muniţiei, dar şi loc de refugiu şi centru de rezistenţă în caz de nevoie. Situat pe Valea Trotuşului, în cazul izbucnirii războiului între americani şi ruşi, grupul de partizani constituit aici ar fi împiedicat trecerea trupelor sovietice către apus, dar şi retragerea lor.
 O mulţime de localnici ar fi mărit efectivul grupului, căci armament exista din abundenţă: mitraliere Z.B., puşti-mitraliere, grenade, lăzi cu Faust-Patronen, arme, pistoale, muniţie.

Arestările masive de legionari din noaptea de 14/15 mai 1948 au făcut numeroase victime, unii participanţi la construirea buncărului. Scăpaţi cu greu, Gheorghe Unguraşu şi Petre Baciu s-au retras în munţi împreună cu oameni din satele vecine. Urmăriţi de Securitate, au plecat la Bucureşti la 15 noiembrie 1948, dar sunt trădaţi şi arestaţi. Aproape tot grupul Uturea a pierit în anchete, temniţe, sau au fost împuşcaţi.




10.2. Organizaţia catolică din județul Bacău (1949-1950)

Dacă în toamna anului 1948 regimul comunist a desfiinţat prin forţă biserica greco-catolică (unită), în primăvara anului 1949 a trecut la suprimarea bisericii romano-catolice.
În judeţul Bacău exista o numeroasă comunitate catolică, în comunele de la poalele munţilor. Ţăranii au rămas statornici în credinţă şi mulţi au pornit alături de preoţii lor pe drumul Golgotei închisorilor de exterminare.

În faţa eşecului activiştilor comunişti de a convinge populaţia de “binefacerile” colectivizării agriculturii, Securitatea a ajuns la concluzia că vinovaţi sunt preoţii şi învăţătorii, care fac contrapropagandă. Realitatea este că ţăranii care fuseseră pe front erau lămuriţi de ce erau colhozurile şi comunismul.

Pentru Securitate, singura metodă eficace era forţa brutală. Trupele de Securitate, echipate ca pentru război, au început atacul asupra satelor Moldovei. La 8 martie 1949, s-a început cu satul Fundu Răcăciuni, dar preotul Susanu a fost apărat de ţărani, activiştii agresori au fost bătuţi, maşina le-a fost răsturnată şi i s-au tăiat cauciucurile cu topoarele.
 Două zile mai târziu, trupele de Securitate au înconjurat satul, iar ţăranii au fost constrânşi, sub ameninţarea mitralierelor, să se retragă în interiorul bisericii şi în jurul ei. Preotul Susanu, avertizat din timp, fugise împreună cu câţiva săteni şi s-a predat mai târziu. Ţăranii din sat au început să fie anchetaţi pe loc, terorizaţi, triaţi şi arestaţi.
Ancheta a continuat şi în zilele următoare. Femeile au fost aduse din pădure, legate, în biserica transformată în temniţă. Învăţătorul satului, Anton Benchea, în acelaşi timp cantor la biserică, a fost chinuit şi batjocorit în faţa soţiei şi a celor 9 copii, apoi a fost împuşcat.

După o săptămână, când alţi ţărani luau drumul închisorilor, cei din Fundu Răcăciuni se întorceau de la Securitatea din Bacău, desfiguraţi în bătaie.

La 15 martie, securiştii au luat cu asalt satele Faraoani şi Valea Mare, care erau aproape în continuare. Cantorul Ioan Fărcaş a fost aruncat din clopotniţă în timp ce da alarma.
Activiştii şi securiştii au folosit aceleaşi metode de intimidare. Erau vizaţi preoţii, învăţătorii, notarii şi ţăranii înstăriţi, pe care îi numeau impropriu “chiaburi”, pentru că în fond nu erau.

Au fost arestaţi preoţii Ion Butnaru, Anton Dămoc, Petre Dincă şi Anton Olaru, împreună cu creştinii care ieşeau de la slujbă. Au fost bătuţi, umiliţi, legaţi şi aruncaţi pe zăpadă. Începuseră să se adune ţăranii.
Un moşneag a strigat: “Să nu-i lăsăm, fraţilor! Pentru preoţi ne dăm şi viaţa!” Un ofiţer de securitate a scos pistolul şi l-a împuşcat pe loc. Seara, arestaţii au fost încărcaţi în camioane şi duşi la Securitate. Opt săteni au murit în chinuri.

Au urmat la rând comunele Luizi-Călugăra şi Sărata, unde au fost arestaţi preoţii Gheorghe Pătraşcu şi Petru Băcăuanu, împreună cu o mulţime de ţărani. Blocarea şoselei cu buşteni, oamenii postaţi la pândă, furcile şi topoarele n-au folosit la mare lucru.
Securitatea strecurase agenţi în sate, iar fără arme nu se putea organiza apărarea. Tot inutilă a fost şi răspândirea de manifeste multiplicate cu maşina de scris de către învăţătorul Vasile Ungureanu din comuna Sagna, prin care chema la unirea forţelor împotriva duşmanului comun.

Preoţii Dumitru Lucaci şi Gheorghe Pătraşcu au fost duşi la Sighet. Ceilalţi, mulţi alţii, ca şi ţăranii catolici arestaţi au fost duşi la Canal şi la Gherla, după ce în prealabil au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Galaţi.

 


 de Adrian Brișcă

sursa:
http://www.miscarea.net/Brisca.htm

=============================================================
=======================================================================
=============================================================

                                                               Ileana Samoilă

Ileana Samoila:„Am născut la spitalul penitenciarului“
64 de ani de temnita si doi morti. Acesta a fost prețul plătit de familia Samoila sistemului comunist.
Mama, fiica, fii, verisoara, cumnati, toti au fost cercetati, haituiti, cautati, anchetati, condamnati, prigoniti, pentru un singur motiv: unul dintre frati facuse parte din miscarea legionara. Prima oara, Ileana Samoila a fost arestata in 1948 si a stat un an si jumatate in închisoare.
„M-au tinut intr-un garaj in care era multa apa. Mi-au putrezit sandalele in picioare. La Sighisoara, stateam intr-o celula 30 de femei, eram cu detinute de drept comun, hoate, prostituate, care aveau râie, păduchi, ploșnițe. Cand am ieșit, în ’49, rudele mele ma ocoleau si nu-mi răspundeau la salut, de frica.“
 
In 1953, fratele i-a fost arestat de Securitate, anchetat si executat pe 30 octombrie. In septembrie, același an, Ileana Samoila a fost arestata din nou pentru ca nu-și denunțase fratele autorităților. Era însărcinată, iar soțul a făcut 9 ani de închisoare doar pentru vina de a fi căsătorit cu o persoana acuzata de „omitere de denunț la crima de înaltă trădare“.

Ancheta a durat pana in noiembrie. „Era lapoviță, iar eu eram într-o rochie subțire, de sarcina, fara maneci. Anchetatorul tipa la mine sa semnez actele de dare in judecata: «Semneaza, ca, altfel, iti dau una cu picioru-n burta, sa-ti zboare plodul pana-n nori!».“ La Jilava, conditii inumane: 40 de femei in camera, priciuri puține, dormeau cu rândul. 
Nici vorba de regim special pentru o femeie care în curând avea sa nască. La un moment dat, a primit un pumn de vitamine, pe care a avut inspirația sa nu le înghită. A scris cu ele pe o perna cuvântul „mama“.
Uitându-se mai bine, a vazut ceva in jurul lor care sclipea: cioburi de sticla. Pe 10 februarie 1954, a nascut o fetita la spitalul penitenciar Văcărești.
„Numai eu eram in toata aripa, pazita de o moasa tiganca si o gardianca. Incuiau holul si ma lasau singura. Le-am rugat, ca pe Hristos, sa nu mai plece de langa mine, mi-era teama c-o sa nasc fara ele, in salon era condens, ingheta apa pe pereți, iar eu o strângeam cu fărașul. 
Gardianca a luat fetita în brate și-a spus: «Unde-i Răsăritul, sa-nchinam fata?». Un an si doua luni a stat copilul cu mine în închisoare, în creșa de drept comun, cum se numea pe-atunci.“
Apoi, a dat fetita cumnatului ei. Prin geamul de la vorbitor i-a dat copilul, spunandu-i: „Asta-i fetita fratelui tău și-a mea. S-aveti grija de ea asa cum aveti grija de copiii vostri si sa va dea Dumnezeu sănătate.“ In aprilie 1957 a fost eliberata. S-a dus direct la Oradea sa-si ia copilul. 
A bătut la poarta casei: „Eram îmbrăcată cu un costum gri, cu cizme în picioare, cu o valiza goala în mina. A venit o fetita care parca nu semănă cu fata mea, era voinica, cu ochii verzi, cu codite, cu șorțuleț, murdara de gem.“
Mi-a povestit multe grozavii prin care a trecut, dar numai acum, ochii i s-au umplut de lacrimi.
„M-a intrebat pe cine caut, iar eu am întrebat-o cum o cheama: «Ileana, ca pe mama mea.» «Pe tine te caut!», i-am spus. «Eu sunt mămica, Ileana.» S-a repezit la gatul meu, s-a lipit, parca si acum ii simt capul pe umarul meu si mi-a spus: «Sa nu mai pleci de lângă mine, esti atat de frumoasa!». Cat am lipsit de langa ea, fata mea a stiut ca are o mama, fiindcă dormea cu fotografia mea, data de cumnata, sub perna.“

===========================================================
=====================================================================
===========================================================

Dr. Ionel Vuc

În 1948, medicul generalist Ionel Vuc din Zorlențu Mare, care studiase la Strasbourg și care era aderent al Mișcării legionare, a fugit în pădure pentru a nu fi arestat. În perioada următoare, a stat ascuns pe la diferiți cetățeni, care îl adăposteau și îl ajutau, deoarece el era un medic foarte bun. Dar fiind mereu încolțit de Securitate, el a trebuit să locuiască în sălașele și ascunzătorile de pe Dealul Codrului. 
Printre sprijinitorii lui se aflau Ioan Beg și Gheorghe Drăgan din Zorlențu Mare și Mihai Hlobel din Scăiuș, care atacaseră un magazin din Fârliug și pe urmă fugiseră și ei în pădure. Aceștia se ascundeau împreună cu Vuc pe dealurile Codrului și Ezerișului, unde aveau un bordei săpat în pădure. Până în 1950, ei au avut numeroase ciocniri cu Securitatea.
Grupul condus de Vuc se pregătea să acționeze în cazul izbucnirii unui război între sovietici și anglo-americani. El dădea lupte numai când era atacat de Securitate, precum în 1949, pe Dealul Codrului, sau la 6 decembrie 1950, când au fost capturați Vuc și Drăgan, ca și sprijinitorul Martin Bugărin. Atunci au mai rămas în libertate numai Beg și Hlobel. 

Aceștia vor avea confruntări mai numeroase cu Securitatea. Ei dispuneau de pistoale automate germane, Z.B.-uri, pistolete și grenade. În 1954,în locul numit Groapa Murgii, partizanii au fost încercuiți de Miliția din Zorlențu Mare. Atunci Beg a aruncat o grenadă, ucigându-l pe ajutorul șefului de post. 
În 1956,încolțiți din nou de Securitate, Hlobel a fost ucis, dar Beg, rănit, a reușit să scape. El a fost în fine capturat la 17 decembrie 1958, fiind trădat de sprijinitorul Lazăr Orășanu.
Arealul de acțiune al acestui grup se situa între Zorlențu Mare, Ezeriș, Cornuțel, Rugi, depresiunea Brebu și dealurile Socenilor. Grupul de sprijin era format din Ion David, Floarea Miloș, Martin Dimcea și Dumitru Ciuciună din Zorlențu Mare, Petru Ștefoni, Maria Cata și Ion Cata din Ezeriș și Simion Bugărin din Delinești. 




Dr. Vuc a fost judecat la Caransebeș și condamnat la muncă silnică pe viață. El a fost eliberat în 1964,în stare de nebunie, murind în 1967. Tot atunci, Gheorghe Drăgan a fost condamnat la 10 ani închisoare. În 1959 a fostî nsă rejudecat, cu urmări tragice.
Procesul membrilor grupului condus după capturarea lui Vuc de către Beg a avut loc la garnizoana din Timișoaraîn zilele de 21 și 22 mai 1959,în fața unui complet de judecată format din: maior Augustin Fechete, căpitan Emil Pop, maior Ioan Comșa, maior Ioan Boantă și căpitan Ioan Lucaci. Procuror a fost maiorul Constantin Ovessa. La 11 iunie 1959 au fost condamnați la moarte de către Tribunalul militar al Regiunii a III-a Militare Cluj: Ioan Gheorghe Beg, Nicolae Ioan Cioca, Gheorghe Drăgan și Martin Bugărin zis Labău, toți din Zorlențu Mare. 

Ei au fost executați la penitenciarul din Arad la 29 septembrie 1959. Împreună cu ei mai fusese condamnat la moarte și Ioan Cata zis Păianu din Ezeriș,însă acestuia i-a fost comutată pedeapsa la temniță grea pe viață prin decretul nr. 365 din 21 septembrie 1959 al prezidiului Marii Adunări Naționale. 
El a fost eliberat din pușcărie la grațierea generală din 1964. Au mai fost condamnați la detenție în același proces: Petre Crina zis Borduz, Dumitru Ciuciună, Floarea Miloș, Petru Ștefoni, Ioan David zis Nicavuc, Gheorghe Beg, Circea Dimcea zis Noilă, Martin Dimcea zis Momac, Maria Drăgan și Simion Bugărin. În momentul execuției, Beg avea 48 ani, Cioca 61, Drăgan 50 și Bugărin 52... 



Marius Vişovan (alături de poza tatălui),fiul lui Aurel Vişovan, fost deținut la Sighet 

 Mărturisitor  - Aurel Vișovan

În toamna anului 1948 am fost adus de la securitatela închisoarea din Sighetul Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de pușcărie. Nimic altceva.

Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem... Doamne ajută-mă!

Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva.

Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele.

Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau anchetatorii de care scăpasem cel puţin pentru un timp. Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic din toate acestea.

Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu mă întrebam: De ce călăii securişti m-au chinuit atât, când ei dețineau de nu ştiu unde o listă cu nume şi date exacte?!

N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare!

Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor?

Am rostit mai întâi o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez “Sfântă tinerețe legionară !...”

Simțeam că-mi cresc puterile... La un moment dat ajung la versul “Nu-i temniță să ne-nspăimânte...“

Înviorat mi-am zis: Acesta trebuie să-mi fie îndemnul.

Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul
“Nu-i temniţă să ne-nspăimânte...”


Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine.Trecând prin “pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns la îngrozitoarea închisoare  Pitesti

Iată-mă ajuns în “mlaștina deznădejdii”, când puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi întindeam în disperare brațele spre cer strigând:“O, Doamne, unde ești ?” “De ce n-aprinzi minuni cereşti ?”“O, Doamne, unde ești ?”...

Mai târziu nu reușeam nici măcar să mă rog în gând, întrucât urlam: 

“M-am rugat ! M-am rugat !” ...
La urletele mele mi se admnistrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură.

Aceste versuri, “Nu-i temniţă să ne-nspăimânte” ,mi se înfățișau de acum ca un mare semn de reflexie.

Desigur, versurile au fost concepute într-un demers oarecum normal al anormalului.

Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci şi poate mai mult acum era o izbăvire.

Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuși acelor satanice metode doreau să moară.

Ori la Piteşti cu puține excepții nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.

Ne-a umilit Dumnezeu, pedepsindu-ne astfel pentru mândria noastră.

Desigur, mâdria-i păcat de moarte. Dar oare dorinţa, convingerea că vei putea înfrunta orice prigoană (prigoana fiind încadrată în limitele unor experienţe) poate fi considerată mândrie?... şi totuşi, în faţă având acele crude realități, trebuie să recunosc că prea am fost mândru şi pentru aceasta am fost confruntat cu imposibilul.

Îl căutam disperat pe Dumnezeu. Îi invocam prezența pentru a găsi puteri... Zadarnic, El nu se făcea simţit, ci dimpotrivă...

Privind retrospectiv descopăr că Dumnezeu nu m-a părăsit niciodată. Altminteri, cum aş putea să-mi explic că, părăsit de orice putere fizică şi psihică, când orice gând îl dădeam în vileag fără a-l putea reține într-un mod patologic...

Totuşi, în cei doi ani de Piteşti  zdrobit fiind n-am ajuns în tabăra torționarilor.

Am o înţelegere deosebită faţă de cei care au crezut (ca şi mine) că Nu-i temniţă să ne-nspăimânte... dar după torturi supraomenești n-au mai rezistat şi s-au trezit la un moment dat (sigur fără voia lor) în cealaltă tabără.

Atunci când mă călcau în picioare, mă loveau, mă înjurau vechii şi bunii mei camarazi, simţeam tragedia imensă pe care ei o trăiau.

Sunt atâtea lucruri care omenește nu pot fi explicate...Marea virtute a umilinţei  care într-adevăr face pe oameni să fie mari nu m-a caracterizat. E ceea ce (poate) a lipsit din educația mea şi a noastră în general.

Poate, acesta este motivul pentru care Cerul a revărsat acea urgie asupra noastră la Pitești, adeverindu-se şi pentru noi cuvintele Sfintei Scripturi că “cel ce se înalţă seva smeri”.

Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu  şi atâţia alţii...

Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi... Sunt acum frânţi la Piteşti!

Urgia capătă forme demoniace. Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc apocalipsei.

Cum a fost cu putinţă că Cerul nu S-a făcut auzit? Doar lupta noastră a fost dusă în numele Lui. Păcatul mândriei se cerea pedepsit şi reevaluat, făcând loc umilinţei şi prin umilinţă pe urmă prezenței lui Dumnezeu.

Au trecut ani şi zeci de ani de zile de la acele evenimente. S-au succedat atâtea transformări sociale care de acum permiteau deblocarea memoriei (atât cât mai rămăsese din ea)...

Totuşi gândurile mele refuzau să se întoarcă spre dezastrul pe care-l trăisem. Şi totuşi minunea s-a înfăptuit: Cu o insistentă proverbială şi cu un tact deosebit, bunul şi mai tânărul meu camarad Gheorghe Andreica a reuşit să mă ajute să deschid atât de ruginita poartă a trecutului...

  Aurel  Vișovan  - Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?







Diverse imagini


  † Dr. Teofil MIJA (11 septembrie 1923 - 3 august 2010) În 1936, devenind membru al Frăţiei de Cruce organizate la Liceul „Timotei Cipariu” din Dumbrăveni. Între 1942-1948 a desfășurat activități educative în cadrul centrelor studenţeşti legionare din Iaşi şi Cluj. După 23 august 1944, împreună cu Ionel Golea, Aurel Ursu, Axente Păcuraru şi alţi studenţi târnăveni, înfiinţează Centrul de Rezistenţă Armată din Codrul Fetea. În 1948 s-a sustras arestărilor masive făcute în rândul studenţilor legionari şi s-a refugiat în Bucureşti.

A fost condamnat înlipsă, în Săptămâna Patimilor din anul 1949, la 15 ani muncă silnică. Arestat în mai 1950, într-o casă-capcană a Securităţii, a fost anchetat de şeful securităţii MAI, colonelul Dulgheru, şi de generalul Nicolski, sprijiniţi de Brânzaru, poreclit Tarzan, pe atunci şeful laboratorului de torturi din MAI. A fost rejudecat pentru condamnarea în lipsă ce o suferise anterior, împreună cu membrii Centrului Studenţesc Cluj.

La proces nu a recunoscut niciuna dintre acuzaţiile ce i-au fost aduse şi a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională. La expirarea acestei pedepse nu a fost pus în liberate, Procurorul General al Republicii făcând recurs.

Drept urmare, condamnarea i s-a schimbat în 15 ani muncă silnică. A participat la greva generală a foamei din închisoarea Aiud, în primăvara anului 1957, fiind acuzat, alături de alţi 12 deţinuţi politic, de instigare şi organizare de revoltă în închisoare.

A primit o pedeapsă disciplinară de izolare pe timp de un an de zile, la “Zarca” din Gherla. După un an a fost dus la Zarca din Aiud, bolnav de tuberculoză. După două tentative de “reeducare”, monstruoasa operaţiune de schilodire a sufletelor concepută de bolşevici, doctorul Teofil Mija refuză să mai vorbească cu reeducatorii. S-a încercat atunci o ultimă metodă de asasinare a doctorului Mija, fiind „băgat” dezbrăcat la izolare, în luna ianuarie 1964.

A fost eliberat în 31 iulie 1964, după ce a fost deţinut la închisorile din Cluj, Aiud, Gherla, Oradea şi în lagărele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La ieşirea din închisoare avea 47 de kilograme.



Generalul Dumitru Carlaonţ

Dumitru Carlaonț (n. 28 octombrie 1888, Miculești, județul Mehedinți - d. 2 iulie 1970, București) a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial alături de trupele germane.
A fost fratele mai mic al generalului Ioan Carlaonț (1885-1952).
În 1945 s-a retras din serviciul militar; în anii 1948-1950 a fost arestat, judecat, achitat și eliberat. În 1951 a fost judecat și condamnat la 12 ani de pușcărie pentru crime împotriva umanității. În 1955 a fost grațiat și eliberat. În 1959 a fost arestat, judecat și condamnat pentru activități antisociale dar a fost eliberat în 1960.

 Elisabeta Rizea ( 1912 - 2003 )


O căsuță din Nucșoara - în prag tanti Elena, fiica Elisabetei Rizea. Circa 10 ani de când Elisabeta Rizea a plecat
într-o lume mai buna...

Marina Chirca
 
Marina Chirca a murit la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Județul Argeș, a înfruntat Comunismul și Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolșevicii au distrus coloana vertebrală a nației și au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, așa cum arată el astăzi. 

Între 1949 și 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomuniști din Munții Făgăraș conduși de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuția sa această opoziție.
Crucea alungată Cu Armata, Securitatea, Miliția şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleșitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi.

 Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii prețioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-și în fiecare clipă viata, familia, averea. 

Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea. 

După Revoluție, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol național. S-ar fi cuvenit să învețe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărțile de istorie. 

Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. 

Cei jefuiți de comuniști n-au fost repuşi în drepturi. Până și crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autoritățile să fie amplasată în Nucşoara! 

După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari, precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori.
Dar cum ar fi putut Iliescu și oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricați specialiști care prelungesc falsurile propagandei comuniste
...................................................................................
Fragment text de pe blogul: mateiudrea.wordpress.com
Sursa:
http://adevarul.ro/news/eveniment/marina-chirca-moartea-romania-nu-varsa-lacrimi-1_5235acb2c7b855ff5686b267/index.html


 Gheorghe Arsenescu

 Foto 2 - Gheorghe Arsenescu

Gheorghe Calciu

Părintele Mihai Lungeanu
Constantin Oprișan   


Costache Oprișan - ”un om deosebit, un adevărat sfânt”

    
Acolo unde a fost unire, credință adâncă și rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărțit în așa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprișan, care-și scuipa plămânii – nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineață scuipa cheaguri de sânge și bucăți de plămâni. În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu cei doi nebuni au murit toți! Noi am rezistat fiindcă ne-am grupat în jurul lui Constantin Oprișan, care a fost un om deosebit, un adevărat sfânt!

- Era și una din cele mai cunoscute figuri legionare la acea vreme, nu?

Da, era șeful Frățiilor de Cruce pe țară. Era un fel de inteligență genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecție. Trecuse prin Pitești. Fusese distrus fizicește. Probabil că și sufletește, dar în orice caz, se refăcuse. 

Avea o credință așa de adâncă și o seninătate așa de puternică, încât răspândea lumină în jurul lui ca sfinții! Era desprins de toate cele lumești și trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată nu a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toți i-a iertat și mereu ne vorbea de iertare și dragoste. 
Mi-aduc aminte că acolo, la Casimcă, în timpul experimentului acestuia pe care îl făcea Securitatea cu noi, cu sufletele și trupurile noastre, veneau din când în când, de la Securitate sau de la partid, nu știu de unde, oameni îmbrăcați civil, cu niște figuri reci, care deschideau ușa și se uitau la noi timp de zece minute, un sfert de oră, o jumătate de oră! 
Nu spuneau nici un cuvânt, ne cercetau doar din priviri, cum cercetează un medic bolnavul și pe urmă plecau. Lăsau în urmă un fel de groază și simțeam ceva demonic în ei. Și când noi, tulburați, începeam să vorbim despre asta, Costache Oprișan ne spunea:”Și păcătoșii se mântuiesc, și criminalii se mântuiesc! Lăsați-i în pace!”. Și atitudinea lui convertea cu adevărat sufletele noastre – fiindcă tot am vorbit mai înainte de convertiri...

- Cum rezista el, așa bolnav, în Casimcă?
Practic el fusese adus aici ca să moară. Condițiile erau clar de exterminare. Apa curgea pe pereți, umezeala era permanentă, saltelele putreazeau sub noi. Iar Costache era în stare gravă. În fiecare dimineață își făcea, ca să zic așa, toaleta plămânilor. Trebuia să tușească, să tușească mult. 

Se ducea să scuipe flegmă, puroi, poate chiar bucăți de plămân, și tot ritualul acesta îți lăsa impresia că i se rupe pieptul. Celula noastră era foarte mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă și tineta.
 Și cum stăteam chiar lângă el, prima dată când am văzut tot puroiul care-i curgea din plămâni am simțit greață și am fost gata să vărs. Atunci Costache s-a oprit puțin, s-a uitat la mine și mi-a spus din priviri: ”Iartă-mă!”. M-am simțit foarte vinovat și pentru că făcusem doi ani de Medicină, am hotărât să mă ocup de îngrijirea lui. Eu l-am spălat, eu l-am hrănit tot timpul, până a murit...

Noi făceam totul ca să-l salvăm, sau măcar să-i prelungim viața. De pildă, cum nu aveam medicamente, mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam seara bucățele de pâine sub pag, în umezeală și până dimineața mucegaiul creștea înalt de două degete. 

Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă, îl puneam într-un tifon și i-l țineam lui Costache la nas, ca să tragă aer, să respire prin el. Și sunt convins că acest tratament cu miceliu de mucegai i-a prelungit viața cu câteva luni. 
Dar noi am fi vrut să rămână mereu cu noi, fiindcă el era sfântul nostru. Costache a fost aracul de care ne-am agățat toți. 
Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept și înălțat spre cer. Și sunt convins că prezența lui acolo a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi. Nimeni din cei trecuți prin experiența demonică de la Pitești nu a fost abandonat de Dumnezeu. (...) Dumnezeu a scos înaintea noastră oameni care ne-au salvat. Nouă, la Casimcă, ni l-a trimis pe Constantin Oprișan. (...)

După infernul căderii și al îndoielii de mai înainte, acum era cu adevărat paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tărie. Mă certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprișan! Mâncam bătaie, dar nu mă mai dureau nici loviturile, nici nimic! (...)
- Din celula sfinției voastre n-a trădat nimeni?

Nu, și asta datorită lui Costache. Dacă nu era el, poate ne pierdeam, nu știu ce se întâmpla cu noi. Ori poate că Dumnezeu nu ne lăsa. Dar oricum, el a fost îngerul nostru.

Aș mai vrea să vă întreb ceva. Mulți deținuți cu care am stat de vorbă mi-au spus că în închisoare Dumnezeu i-a avertizat în diferite moduri despre anumite lucruri care urmau să se întâmple. Ați avut asemenea avertismente?

Nu, nu...

Sau poate în alt mod...

Nu. În a doua detenție am avut așa, niște semne, când eram deja preot. Însă aici, la Casimcă, am simțit din plin prezența lui Dumnezeu. Am avut și un vis, pe care nu l-am înțeles decât mai târziu. 

Într-o zi m-am certat cu ofițerul de serviciu pentru Costache Oprișan, că regimul încalcă propria Constituție în privința lui. Și atunci ofițerul m-a pedepsit cu șapte zile de izolare. (...) Am stat acolo șapte zile. În a treia zi, aveam așa, o stare de somnolență și am auzit vocea tatei care m-a strigat de trei ori: ”Gheorghe, Gheorghe, Gheorghe!”. Pe urmă m-am trezit, fiindcă au băgat pe cineva în celula de alături. Era chiar fratele lui Costache...

- Fratele lui Constantin Oprișan?

Da, fusese și el arestat. I-am transmis că stau în celulă cu Costache și că nu cred că va mai scăpa cu viață. După o lună de zile, Costache a și primit o hârtie de la Securitate, prin care soția lui solicita verigheta și alte lucruri personale. Voia astfel să știe dacă a murit sau mai trăiește. (...)

- Spuneți-ne ceva și despre moartea lui Constantin Oprișan!

Pe Costache îl supravegheam încontinuu, ca să nu moară. În ziua aceea l-am auzit pe Marcel că zice: ”Ghiță, Ghiță, moare Costache!”. Am simțit că s-a rupt ceva în mine. M-am întors înspre patul lui și am văzut că moare. 

Avea un cap așa de mic și o față așa de slabă și osoasă! Iar ochii lui aveau perdeaua morții. M-am speriat și am început să strig: ”Costache, Costache!”. L-am chemat înapoi. Și el s-a trezit. Și-a revenit. 
Când m-a văzut, s-a speriat tare. S-a făcut mic, parcă ar fi vrut să intre în pernă și a început să geamă și să plîngă ca un copil. 
M-am întrebat de mai multe ori de ce o fi plâns Costache? Ce a văzut? Marcel și Iosif, care erau mai optimiști, ziceau că l-am întors dintr-o lume frumoasă în care plecase, în lumea aceasta de suferință și de păcat și s-a speriat. 
Îmi plăcea versiunea aceasta. Dar eu cred că s-a speriat de mine. M-a văzut cu toate păcatele mele și s-a speriat de mine. Pe urmă a venit gardianul și ne-a pus să-l scoatem afară. L-am pus în pielea goală pe o targă și l-am dus afară. Eu cu Iosif l-am dus. Marcel stătea acolo și plângea cel mai mult.

- Vă mai amintiți exact ce dată era?

Nu mai știu, dar Marcel știe, el a notat.

- L-am întrebat și pe dânsul și nu mai știe. Zice că prin iunie, era început de vară...

Da, era început de vară, era foarte frumos! Erau flori, era o vegetație teribilă! Când am ieșit afară și am văzut ce frumoasă era lumea, ce cer albastru, ce flori, ce iarbă era în curtea aceea, am zis: ”Cui îi pasă de noi? Costache a murit, mâine murim și noi. Nici cerului nu-i pasă de noi , nici oamenilor, nici gardienilor...! Florile sunt tot așa de frumoase, cerul tot așa de senin!”. Era spre apus și l-am văzut pe Costache așa, în acea lumină. Era absolut galben. Eu cred că în momentul morții, fierea i s-a revărsat în sânge. Era galben ca o floare de șofran. 

Dar Iosif a avut un gest: s-a aplecat, a rupt o floare și a pus-o pe pieptul lui Costache. Costache era cu fața în sus, și i-a pus-o pe piept. Gardianul a strigat: ”Ce, bă! Vă învăț eu minte pe voi!” Însă Iosif i-a răspuns: ”Domnule plutonier, pe noi ne puteți învăța minte, dar Costache a scăpat!”. Ne-am mai uitat odată înapoi. Soarele apunea și era o lumină ca de aur. Și am văzut trupul de aur al lui Costache. Era un trup în întregime aurit și o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am păstrat-o.

- Cum a fost după moartea lui?

În momentul când Costache Oprișan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi și câteva luni am fost dezorientați. Eram eu, Marcel Petrișor și Iosif Iosif . Am simțit că suntem precum copiii mici părăsiți de tată. 

Dar ne dăduse destul Costache Oprișan ca să ne putem rezidi singuri în duh după plecarea lui. Și am supraviețuit datorită faptului că am fost uniți, că dincolo de micile neînțelegeri, n-am avut conflicte majore. De atunci l-am chemat de multe ori pe Costache Oprișan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar ne-a spus înainte de a muri că dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi și vom scăpa cu toții. A spus că vom scăpa cu toții, noi, cei trei. Și așa s-a întâmplat!

- Simțiți și astăzi rugăciunea lui pentru sfinția voastră?

Sigur, și în duh suntem împreună tot timpul. Îi cer mereu să se roage pentru noi.

(Pr. Gheorghe Calciu - Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, pag. 60-66)


Sursa: 
http://www.fericiticeiprigoniti.net/constantin-oprisan/1405-costache-oprisan-un-om-deosebit-un-adevarat-sfant
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Alexandru Ştefănescu 

Alexandru Ştefănescu – Monah Atanasie – (n.1919),originar din comuna Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi, urmează Liceul din oraşul Corabia şi este eliminat pentru organizarea unui grup FDC. Face parte dintr-o familie de legionari, tatăl său a fost aghiotantul Generalului Cantacuzino. 
Din 1937, este secretarul șefului de judeţ Alexandru Cristian Tell. Participă la tabăra de la Uria, având peste 100 de ore de muncă la şantierul sediului din Gutenberg. La propunerea şefului de judeţ i se acordă gradul de legionar.

După asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, este însărcinat să refacă legătura cu capitala. Urmărit în Bucureşti, se refugiază la Iaşi unde este arestat şi condamnat la doi ani şi şase luni de închisoare. Este mutat la închisoarea pentru disciplinari Chişinău, unde îi întâlneşte pe Ovidiu Găină, Eugen Şăgoreanu, Dumitru Groza, Ilie Niţu, Lucian Caramlău ş.a. Este eliberat o dată cu cedarea Basarabiei.

Participă la acţiunea de la 3-6 septembrie 1940, de răsturnare a regelui Carol al II-lea, în grupul de bucovineni, alături de Ovidiu Găină, Dumitru Leonteş, Hoinic, Totoescu. Cu ajutorul comandantului George Macrin şi al instructorului Gheorghe Tudorache, preia Casa Verde. Trimis în judeţul Romanaţi, este numit şef de sector. 

Este persecutat de colonelul Rioşanu, care se implică direct în ancheta din 1941, anul rearestării sale, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică. Pedeapsa o execută la Aiud, fiind printre primii deţinuţi politic închiși acolo. 
Datorită refuzului de a se desolidariza de Mişcarea Legionară, este dus la Zarcă, unde stă până la venirea rușilor. În celula de la Aiud a stat cu dr. Uţă şi cu Constantin Dumitrescu-Fakirul. 
A fost mâna dreaptă a doctorului Uţă, ajutându-l în tratarea deţinuţilor bolnavi şi învățând de la acesta mai mult decât într-o Faculatate de Medicină. Cunoștințele şi practica medicală dobândite în închisoare le va folosi apoi după eliberare ajutând şi mângâind mulţi bolnavi, cu multă pricepere.
 ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Traian Trifan 

Cred că erau cam șapte sute de condamnați politici în Celularul mare din Aiud, în toamna anului 1941. Eram legionari, condamnați de regimul militar antonescian. Cei mai tineri, proveniți din Frățiile de Cruce, eram cam 250 de inși, ca vârstă până-n 20 de ani. Cei maturi, în vârstă de 35 de ani erau cei mai numeroși. (...) Mai puțini depășeau vârsta de 40 de ani.

Noi tinerii, ne adresam celorlalți cu apelativul respectuos și totdeauna vechi românesc ”bădie”. Pentru cei vârstnici foloseam apelativul ”domnule”.

Pentru Traian Trifan, în vârstă cam de 45 de ani pe atunci, comandant ajutor legionar, doctor în drept și fost prefect legionar la Brașov, respectul era încă mai deosebit. Figura lui de dac, preluată de pe columna lui Traian, lumina ochilor care străluceau a răsculat de-al lui Horia, poate și ținuta simplă, dar îngrijită, a zeghei de deținut, ca și toată comportarea câtă putea fi văzută de la distanță, impuneau: ”domnul”.
 .......................
Sursa:
(Mărturia lui Nicu Mazăre - Mărturisesc.... Robul 1036, ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 93-97)

Petre Tutea

Nicolae Ciurica a luptat alături de colonelul Uță

Gheorghe Hasu