21 mai 2013

Vlad Georgescu și Constantin Balaceanu-Stolnici - Informatorii Securității Criminale Comuniste

În imagine doi informatori ai "Securității"criminale comuniste - Vlad Georgescu și Constantin Balaceanu-Stolnici.

Turnători fără scrupule cu rădăcini ale unor familii boierești.
Se destrăbălau în Occident cu pașaport și valută aprobată de Securitatea comunistă.



Vlad Georgescu  fostul director al  secției române a postului de radio Europa Liberă din München.

Colaborarea sa cu Securitatea și care pot explica, desigur, în mică parte, ascensiunea lui Vlad Georgescu. 
Documentele aflate în arhivele Securității probează în mod incontestabil această colaborare, prin angajamentul său olograf și câteva note informative din perioada 1963-1964. 
Este foarte adevărat că recrutarea sa, după cum se specifică în documente, a avut loc pe baza „sentimentelor sale patriotice” prin metoda „convingerii”, la 15 august 1963. 
La acel moment, Vlad Georgescu avea 26 ani și lucra încă la Muzeul Româno-Rus în calitate de „îndrumător” (după cum se specifică într-un raport al Securității din iulie 1965), deși în biografia sa îl găsim deja încadrat la Institutul de Studii Sud-Est Europene. 
Numele său conspirativ era „Călinescu Mircea” și, în această calitate, până în ianuarie 1964, a furnizat ofițerului care îl recrutase, un număr de șapte note informative, despre angajați și „situații negative” din cadrul Muzeului Româno-Rus. 
Fiind transferat la Institutul de Studii Sud-Est Europene, Vlad Georgescu este întrebat de ofițerul de securitate Nimara Mircea despre posibilitățile sale informative la noul său loc de muncă. 
Răspunsul istoricului a fost că „nu există probleme deosebite în Institut, că toți salariații își văd de treabă, iar dacă se vor ivi probleme care să intereseze organele de stat, le va semnala din proprie inițiativă .

(Vlad Georgescu în dosarele Securității - de L.Ţ).

 În imagine informatorul cu nume conspirativ "Călinescu Mircea" 3 Iulie 1977

Ca în orice război, pagubele vor fi doar colaterale...


Câteva cuvinte despre un istoric dispărut
  


de N.S.Govora 

Revista Carpații, Madrid,
Anul XXXVIII, Nr. 62/63, 1989

Domnul Matei Cazacu, mare istoric, ne spune într'un lung articol, publicat în "Cuvântul românesc", din Februarie 1989, că celălalt mare istoric, Vlad Georgescu, a fost obiectul calomniilor unei anumite prese din exil, care îl împroşca cu noroi. 

Deşi citesc, sau încerc sa citesc toată presa exilului nostru, eu nu am întâlnit o campanie de presă organizatâ, împotriva lui Vlad Georgescu, fostul director al secției româneşti a Europel libere de la Munchen. 
Am întâlnit doar un articol documentat, al lui Ovidiu Vuia, care găsise şi semnalase unele greşeli ale lui Vlad Georgescu şi vreo două articole, dacă nu mă înșel, în "Cuvântul românesc", prin care se atrăgea atentia asupra atitudinii directorului sectiei româneşti de la Europa liberă care, după părerea autorului articolelor, era favorabilă Bucureştilor. 
Domnul Ovidiu Vuia, adusese o critica justă, cărții lui Vlad Georgescu şi critica este necesară, mai ales când este justã, atunci când apare o carte nouă. Domnul Vlad Georgescu avea la îndemână calea răspunsului, adică să răspundă şi sa dovedească că adevărul este de partea lui, dar Vlad Georgescu a tăcut, ceiace este o dovadă că adevărul nu era de partea lui. 
Un altul care "l'a împroşcat cu noroi" pe directorul Europei Libere, este domnul Ion Pantazi, directorul ziarului "Stindardul românilor", care si-a spus şi el părerea asupra istoricului Vlad Georgescu. 
Poate felul in care acesta și-a adus critica lui, a fost cam violent, dar de aici şi până la a-l face pe Vlad Georgescu un martir, distanta este cam mare. In plus, domnul Pantazi, este un "ziarist" care este in gratiile acestei "anumite prese", adică a "Cuvântului românesc", care i-a ridicat in nori cărtile acestuia.
Dar de la domnul Cazacu, am aflat o mulțime de lucruri interesante, despre marele istoric Vlad Georgescu. Astfel Georgescu este nepotul unui fost ministru liberal, Emanoil Porumbaru, din timpul neutralitătii noastre din 1914-1916, ba încă este şi nepotul unui general, fost aghiotant al regelui Carol I. Deci Vlad Georgescu era bolnav, grav bolnav de... origină nesănătoasă. 

Din cauza acestei origini nesănătoase, sublocotenentul Pantazi, a fost dat afară din armată, exmatriculat din anul IV al facultății de drept şi a făcut şi 16 ani de închisoare. Din aceşti 16 ani de închisoare, şase au fost fără nici o justificare juridică!
 E drept că sublocotenentul Pantazi, după cei 16 ani de închisoare, ar fi putut sa-si termine facultatea de Drept, dacă ar fi avut toate examenele date, sau cel puțin jumătate din ele, dar se vede treaba că sublocotenentul nu-si dăduse nici un examen şi între a lua facultatea de la capat, a găsit că e mai bine să-şi caute un loc de lucrător. 
Dar lucrurile se prezintă aşa şi nu altfel. Sublocotenentul Pantazi, din cauza acestei boale - origine nesănătoasă-, a fost dat afară din armată, dat afară din facultatea de Drept şi a făcut şi 16 ani de închisoare.
Şi care este situatia lui Vlad Georgescu? Si-a putut face facultatea, si-a dat doctoratul şi după aceia a lucrat vreme de trei ani ca cercetător la Muzeul româno-rus (?). Dar in 1963, Muzeul româno-rus este desfiintat iar domnul Vlad Georgescu, este angajat ca cercetător la Institutul de studii sud-est europene, de sub directia lui Mihai Berza, fostul adjunct al lui Gheorghe Bratianu!  

"In acest institut, Mihai Berza a avul mână liberă sa recruteze specialişti care sa dea o imagine de seriozitate României. (M. Cazacu). Găzduit într'o luxoasă clădire din strada I.G. Frimu, 9, Institutul publică una din cele mai pretuite reviste de specialitate, Revue des etudes sud-est europeennes. 
Si in acest institut, dintre specialistii recrutati, facea parte si Vlad Georgescu. Se vede treaba ca daca Pantazi si-ar fi ales literile in loc de Drept, ar fi ajuns si el la Institutul lui Berza si nu la închisoare! Care a fost cauza că la Facultatea de litere, nu se cercetau mai cu atentie aceste bolnave origini nesănătoase, ca la Facultatea de Drept? La Litere, domnii Matei Cazacu şi Pavel Chihaia, au putut sa studieze in linişte, fără nici o bătaie de cap şi să ajungă oameni mari.
 Dar lâsând gluma la o parte şi studiind cazul lui Vlad Georgescu, se ajunge cu totul la alte concluzii. Şi sunt două ipoteze. 
Domnul Cazacu ne spune că Muzeul româno-rus, a fost condus de la înfiintare (l948), de printul rosu, Scarlat Callimachi, un om cultivat, care a găsit in Vlad, un colaborator ideal!!! Despre acest print, am auzit putin in exil, dar nu am avut ocazia să-l cunoaştem şi sa ne ia colaboratori. Printul roşu, era comunist din ilegalitate, foarte cunoscut de toti şi la Moscova, şi avea o mare trecere.
 Dupa 1944 (August), printul roşu avea puterea sa taie şi să spânzure. Şi probabil Printul roşu, fiind boier mare, a cunoscut familia lui Vlad Georgescu, pe fostul ministru Emanoil Porumbaru, pe generalul fost aghiotant al regelui Carol, sau pe amândoi. Se întâlneau in familie şi, iarâşi e probabil, l'a cunoscut pe tânărul Vlad. Si tânărul a cãpătat idei comuniste. 
De asta si-a dat seama Printul care l-a cultivat. Şi după 23 August, n'a mai fost nevoie ca Vlad să prezinte dovada că are origine sănătoasă, căci îl lua pe garantia lui Printul rosu. Sau Vlad Georgescu, nu l'a cunoscut pe Printul rosu, dar a fost un tânăr care a devenit comunist, încă din liceu, şi după 23 August n'a mai avut nevoie de garantia nimănui.
Si Printul roşu l-a cunoscut pe tânărul Vlad, la una din reuniunile Partidului, şi-a dat seama imediat că băiatul avea stofă şi l-au luat colaborator la Muzeul româno-rus. Printul roşu era un om foarte cultivat, ne-o spune domnul Matei Cazacu, vroia sa devină cunoscut, să scrie cărti şi articole, dar nu avea talent. 

Si avea nevoie de un colaborator şi acest colaborator, s'a prezentat repede: a fost istoricul de mai târziu, Vlad Georgescu. Si au început sa apară în revistele de istorie, articole semnate de cei doi, dar scrise de Vlad Georgescu. Lui Vlad Georgescu nu i-a plăcut niciodată sa fie "negru literar", dar nu avea ce face.
 El abia îşi terminase facultatea, era un ilustru necunoscut şi revistele de istorie, au publicat primele articole semnate de cei doi, gratie Printului. Cu timpul si-a făcut un nume de "istoric" şi in 1962, au apărut primul volum de documente diplomatice, dintre 1822 şi 1828. Ce însemnează acest volum? In 1821, revoluția lui Tudor Vladimirescu s'a terminat, dar Turcii au profltat de ocazie ca să nu plece din Principate, pe motiv câ liniştea nu este încă stabilită. 
In 1825, la insistentele Ruşilor, se restabilesc relatiile diplomatice intre Turcia şi Rusia şi se restabileşte şi vechea situatie: Principatele române reintră sub protectia Rusiei, conform celor stabilite prin pacea de la Kuciuk-Kainargi. 
La 17 Martie 1826, noul împărat Nicolae, dă Turciei un ultimatum in care le cere sa se retragă din Principate, deoarece motivele care provocaseră ocuparea Principatelor, încetaseră demult. Şi la 7 Octombrie 1826, Turcii sunt nevoiti sa semneze convenția de la Akerman, care aducea şi câteva îmbunătătiri in situatia Principatelor. 
Şi natural se prezenta situația ca sa se arate Românilor, că Rusii sunt niște oameni buni și nu răi, cum fuseseră prezentați până acum. Si Vlad Georgescu a avut ocazia sa publice colecția de documente diplomatice, dintre anii 1822-1828 şi a înaintat în ochii stăpânului de atunci, Gheorghiu Dej. Dar Vlad Georgescu urmărea altceva
In 1828, isbucneşte un nou razboiu între Rusi şi Turci, războiu care s'a terminat prin pacea de la Adrianopole (Septembrie 1829). Si până la plata despăgubirilor de războiu, pe care trebuiau sa le plătească Turcii, Principatele au ramas sub ocupație ruseasca, pana in 1834, adica sase ani. 
Si constatând ca Principatele române nu au pututu sa fie trecute sub stãpânirea Rusilor, si asta din cauza Austriei, Nicolae I-iul s'a hotãrît sa schimbe metodele întrebuintate pana atunci, adica cu blândetea. 
Cu blandetea, Nicolae spera ca acesti blestemati de Români, vor cere sa fie trecuti în stãpânire ruseasca si astfel, Austria nu va putea sa zica nimic. 
Si Rusii, în acest timp, au venit nu numai cu blandetea contelui Kiseleff, ci şi cu niste legi, aparent in favoarea Românilor, dar real in favoarea Ruşilor: Regulamentul Organic. Si Vlad Georgescu scrie o carte in două volume: Memoires et projets de reforme dans les Principautes Roumaines (1761-1830), vol. 1, Bucureşti, 1970 şi vol. 11, Bucureşti, 1972. 
După cum se vede, cartea este scrisă in frantuzeşte şi apare in 1970 si în 1972. Dar lui Vlad Georgescu îi mai apare încă o carte: Ideile politice si iluminismul in Principatele române (1750-1831), apărută in versiune engleză la New-York, in 1971, şi in versiune română, la Bucureşti in 1972, ne spune Pavel Chihaia. Dar despre această carte, ne vorbeşte şi Matei Cazacu, tot în același număr din "Cuvântul românesc". Dar Matei Cazacu, ne spune că această carte a fost teza de doctorat a lui Vlad, in orice caz, unul din ei spune adevărul şi nu s'au pus de acord mai înainte. 
Si Vlad Georgescu, mai scoate încă o carte: Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878). Despre această carte ne vorbeşte numai Pavel Chihaia, fără să ne spună anul in care a apărut. Dar aceasta nu are importantă: important este faptul cã in această carte, se povestesc faptele întâmplate până in anul 1878, care este anul independentei noastre. 
Deci Vlad Georgescu, ne spune încă odată, pe căi ocolite, că Rusia este o tară bunã şi folositoare nouă, căci datorită ei, am ajuns și independenți! Deci, de astã dată, sub ultimul stăpân, Ceauşescu, Vlad face un salt impresionant in ochii comuniştilor.
Dar de astă, atât Chihaia cât şi Cazacu, ne fac să înțelegem că cărțile lui Vlad au apărut si in engleză, ceiace este o dovadă de aprecierea de care se bucura și in ochii Americanilor. 

Dar aceasta este o minciunâ: din 1947 şi până acuma, toate cãrtile în limbi străine, scrise de comuniștii români, au fost tipărite pe cheltuiala guvernului roman. In 1947, cu ocazia Congresului Păcii de la Paris, au apărut două cărti: L'ecole du pouvoir, de Petru Groza şi Sous trois dictatures, de Lucretiu Pătrăşcanu, pe cheltuiala guvernului comunist de la Bucureşti. 
De a doua, ştiu precis că cheltuiala a fost acoperită de București, deoarece la acea vreme, eram "un fel de servitor", al lui Jean Vitiano, editorul cãrtii lui Pătrăşcanu. Printr'un "fel de servitor", trebuie să se înteleagă, un om care bătea la maşină, făcea corecturi la cartea ministrului şi fãcea cumpărăturile din piață, trimis sau de cucoană sau de boier. 
Eu treceam ca fost prizonier de războiu, cu gradul de sergent şi boierul se minuna cum de am învătat limba franceză, când făcusem numai patru clase de liceu.
 Aceasta îi spuneam lui Vitianu şi l-am îndepărtat toate suspiciunile, spunându-i că franceza am învățat-o de la tata care, fiind prizonier la "boşi", evadase în Franta. Dar toate suspiciunile sale se evaporau in ziua când trebuia sã-mi plătească leafa: mă plătea atât de prost, încât nu puteam sâ mănânc decât odată pe zi.
In anul universitar 1967-1968, istoricul Vlad Georgescu, este invitat de profesorul Eugen Weber, să tină un curs la UCLA. E curios ca această invitatie a avut loc înainte de anul 1970, an in care Vlad şi-a luat doctoratul. Ei, să nu punem bete in roatele domnului Matei Cazacu: invitația s'a făcut pentru că Vlad devenise celebru înainte de a-si fi dat teza de doctorat.

 Dar putea el să se ducă în străinătate, fără aprobarea noului stăpân, a lui Ceauşescu? Natural ca nu. Însemnează că Vlad Georgescu, se bucura de încredere deplină, în fata Partidului şi în special, a lui Ceaușescu. 
Dar cine era acest Weber? Cel mai interesant studiu asupra legionarismului, fusese făcut de profesorul Weber, în culegerea H. Rogger, E. Weber, The European Right, 1966-Istoria românilor de Vlad Georgescu, pag. 371. Şi acuma vine cheia întrebãrii: Profesorul Weber era Neamt! Deaceia auzise despre Vlad Georgescu, înainte de a-i fi apărut teza de doctorat şi deci aprobarea lui Ceaușescu, de a pleca în străinătate, era o bagatela. Succesul lui Vlad a venit imediat si i s'a oferit tot imediat, o catedra, dar Vlad era credincios Partidului si lui Ceausescu. 
Dupa publicarea tezei, treaba a fost mai usoara: in anul 1972-1973, a fost trimis direct de Ceausescu la Universitatea Columbia din New York, ca profesor la catedra Nicolae Iorga, deschisă de Statul român. Si i se oferă si de data aceasta, o catedră la o universitate americană, dar răspunsul lui Georgescu, a fost acelaş: Vlad respingea oferta pentru că era credincios Partidului. 
Dar reîntors in Tarã, Vlad Georgescu devine disident! Si se plânge într'o scrisoare aceluiaşi profesor Weber !!! Domnii Cazacu şi Chihaia explicã acest lucru in mod diferit, dar lucrul nu are importantã: Vlad Georgescu a devenit disident!!! Să nu încurcâm lucrurile mai mult: nu era prima neîntelegere între comunisti, desigur era vorba de o deviere de pe linia Partidului, într'o chestiune nebuloasă. Inainte fuseseră alte neîntelegeri mai grave. 
Desigur ca au fost acelea ale profesorului Ivaşcu şi a lui Ion Caraion: primul a făcut câtiva ani de închisoare si al doilea, nici mai mult nici mai puțin decât 12 ani de închisoare. Dar cel mai grav, a fost cazul lui Lucretiu Pătrăşcanu: acesta a fost condamnat la moarte şi executat. Eram la Paris pe acea vreme, dar Francezii nu fãceau mare caz: e normal, rechinii se sfâşie între ei spuneau Francezii. Dar trecuseră multi ani de atunci si acum cel acuzat de deviere, nu mai era executat ci aruncat peste granită.
Aşa au fost aruncati peste granita, o multime de dizidenti. Asul acestor dizidenti, a fost fãră îndoialã Paul Goma. 

Dar in 1979, Vlad Georgescu a fost obligat să se exileze. Formula e nouă, dar in fond, situatia este aceiaşi. Exilatii vechi au primit pe aceşti noi "tovarăşi" cu neîneredere. Căci toti aceşti dizidenti, nu se declarau anticomuniști, nu se declarau antimarxişti, ci numai dizidenti. Si prin 1981-1983, a ajuns in lumea liberă un anticomunist adevărat, un antimarxist adevărat, şi nu numai dizident. Acest anticomunist adevărat, a fost domnul Ioan Varlam. 
Şi el ne-a lamurit pe toti, ce înseamnă aceastã avalanşă de dizidenti. Natural aceşti dizidenti afirmau că ei erau dizidenti de multă vreme, chiar de la început, dar au sperat cã situatia evoluiazã, cã se va schimba, cã chiar şefii cei mari vor deveni democrati, afară de Ceauşescu, care era marele vinovat. Si tot aşteptând, a venit un moment grav, când nu mai puteau să sufere, şi deaceia au ales libertatea.
Deci fiecare afirma că el personal, nu are nici o vină, ca el personal, a fost contra regimului chiar de la început, deci el este inocent! Si domnul Varlam, care-i cunoştea bine pe toti, a scris un articol in "Cuvântul românesc", din Ianuarie 1983.


Titlul articolului era "Opozitie si dizidentă", şi domnul Varlam afirma cu tărie: "Dizidenti inocenti nu există: toti s'au infruptat la ospătul antropofag". Si către sfârşitul strălucitului său articol, domnul Varlam, adãuga: "Dealtfel, adeptii marxismului n'au ce căuta in rândurile celor care luptă pentru restabilirea democrației, chiar dacă sentimentele lor antisovietice, nu pot fi puse la îndoialâ".

Deci dacă mai poate exista vreo îndoială asupra unuia sau altuia, dintre aceşti dizidenti, asupra lui Vlad Georgescu, nu poate exista nici o îndoialã: Vlad Georgescu nu numai cã s'a înfruptat de la ospătul antropofag, dar s'a ospătat deplin şi adânc. 


Vlad nu a avut nimic de suferit din cauza originei nesănatoase, si-a facut studiile cu toată liniștea și aceasta din cauza faptului ca a fost luat pe garanție de căre Printul rosu sau faptului cã a devenit comunist, cu mult înaintea acelui celebru 23 August. După aceia a ajuns cercetător la Muzeul româno-rus ca ajutor al Printului roşu. 

Când s'a desfiintat Muzeul româno-rus, sau mai bine zis, Muzeul rosu, Vlad îşi găseşte un loc de cercetător la Institutul de studii est-europene, care îşi avea sediul într'o luxoasă clădire. Domnul Cazacu ne spune ca numai cladirea era luxoaxă, dar nu ne spune nimic de birourile cercetătorilor! 

După aceia ne spune ca Vlad a fost invitat sã tină nişte cursuri universitare, el, care nu avea încă doctoratul, în America, şi asta datorită faptului cã a fost invitat de profesoru1 Weber (?). Şi acest Weber era autorul celui mai formidabil studiu asupra legionarismului! Desigur domnul Cazacu este capabil sã jure că acest Weber nu este neamt ci... american de vitã veche. Şi in anul 1967, cei care se plimbau in America, sau chiar in Europa, erau numai câtiva. 

Printre aceşti câtiva, era şi celebrul Caraion care avea ceva în plus, pentru a-si câstiga încrederea Partidului: sotia lui era Nemtoaică.
Si Vlad Georgescu a scris şi publicat un maldăr de cărti şi in România lui Dej şi Ceauşescu. 

Pentru a publica o carte in România comunistă, se ştie că în primul rând, autorul trebuia să fie cunoscut ca membru credincios al Partidului, şi in al doilea rând, cartea să fie riguros pe linia Partidului. Şi apoi, să-mi arate domnul Cazacu, un rând din cărtile lui Vlad Georgescu, care este in afară de linia Partidului.

Dar însfârşit, declarându-se dizident, Vlad Georgescu a fost aruncat peste granita. Şi ajunge in America, unde i se oferiseră catedre universitare. 

Dar... s'a schimbat situația. Şi domnul Cazacu aruncă vina pe situația economică, care între timp, a devenit rea. Si nu are dreptate. 

Nu situatia economică se schimbase, ci situatia politică. Inainte, când i se ofereau catedre, Georgescu era cãlare şi în şea, adică avea o situatie precisă, era membrul unui partid comunist iar acum era un simplu dizident. si cei care ofereau catedre, erau comunişti sau filocomunişti, sau Nemti, ca acest Weber. Si a fost nevoit sã stea vreo trei-patru ani, pe dinafară, adică fără catedră, sau ceva similar.

Si avea nevoie de un sprijin şi acest sprijin i-a venit, cu sigurantă, din partea Neamtului Weber. Se ştie sau se bănuieşte, ca Europa liberă, este condusă de Nemti şi Neamtul Weber, in loc de catedră, i-a oferit ceva similar, i-a oferit conducerea sectiei româneşti a Europei libere. Şi iată cum Vlad Georgescu, după ce s'a înfruptat la ospățul antropofag in Tara lui Ceaușescu, a făcut acelaş lucru, şi in exil.

* * *

Si acum să ne dăm şi noi modestele noastre păreri, asupra cărtii "Istoria romănilor de la origini până in zilele noastre", scrisă de tovarăşul Vlad Georgescu. Şi fără să mai controlăm, scrim după ce afirmă tovarăşul Pavel Chihaia, că această carte, însumează 20 de pagini despre antichitate, 50 de pagini despre evul mediu, 200 pagini perioada 17161938, iar epoca contemporană, 60 de pagini. 


Am ajuns la pagina 90 şi am constatat că nu am găsit ce căutam eu, adică paginile despre Ştefan eel Mare. Şi cu creionul in mână, am luat-o de la început. Si am găsit: Istoria tovarășului Vlad Georgescu, scrie despre Stefan cel Mare, în următoarele pagini:
-Pag. 28: Moldova urmaşilor lui Stefan cel Mare, avea probabil mai putini locuitori decât la întemeiere şi fireşte mai putin decât Ţara Românească.
-Pag. 45: Stefan cel Mare, Neagoie Basarab, Radu de la Afumati sunt câteva exemple de domni care au afirmat că se socotesc "aleşii lui Dumnezeu şi unşii lui".
--Pag. 56: Cu amar realism scria Ştefan eel Mare spre sfârşitul dommei lui că "în pãrtile acestea numai eu am rămas, că din două părti este păgânitatea cea grea iar din trei părti, mãcar ca se numesc creştini dar îmi sînt mai rei decât păgânii".
-Pag. 57: Spiritul de cruciadă apare limpede încă de la Vlaicu-Vodă, cel dintâi voievod dealtfel care s'a lovit cu turcii, exprimat apoi nu numai de domni puternici şi activi în lupta antiotomană ca Mircea cel Bătrăn, Stefan cel Mare, Radu de la Afumati, dar şi in scrisorile unor voievozi prudenti, temători a lupta pe fatã cu Turcii ca Alexandru Aldea, Basarab cel Bătrăn, Radu cel Mare, Neagoie Basarab.
-Pag. 58: tonul lor este încă tonul lui Ştefan, tara lor este "scut al întregii lumi creştine" rostul lor este de a uni interesele desbinate ale europenilor in fata semilunei.
-Pag. 61: Stefan cel Mare plateste tribut sultanului, se recunoaste vasalul Poloniei in 1459, 1462, 1485, al regelui maghiar in 1475, dar alternează aceste acte de închinare cu momente de oprire a plătii tributului (1473-1487-1500-1504) sau de revocare -unilaterală- a suseranitătii maghiare sau polonă. In practicã, vasalitatea dublă sau triplă echivala cu anularea vasalitătii, plurivasalitatea vădindu-se un bun mijloc de a pune în contrazicere interesele suzeranilor şi de a asigura românilor o independentă de fapt.
-Pag. 68: Sub Stefan cel Mare (1457-1504), moldovenii câștigă marea victorie de la Vaslui (1475) si-l obligă pe Mahomet II să părăsească Moldova, după noua campanie din 1476, evitând din nou cucerirea tarii şi transformarea ei in paşalâc.
-Pag. 76: Numărul studentilor din Baia, Bacău, Suceava, Roman, Iaşi, Siret înregistrati în matricolele celor două universităti pânã la moartea lui Stefan cel Mare (1504) fiind de 18.
-Pag. 83: Urmasii lui Stefan îi continuă traditia, încurajează desvoltarea istoriografiei de carte, vechea cronică a Moldovei, scrisă la porunca lui Ştefan este adăugită şi continuată de Letopisetul anonim al Moldovei şi Letopisetul de la Putna şi de cronicele numite moldo-germane, moldo-polone şi moldo-ruse.
-Pag. 86: Cã moldovenii şi muntemi erau de acelaş neam o ştia şi Stefan cel Mare, din moment ce de două ori in acelaş document (1478), termenul de "cealaltă Tarã Romănească", pentru Valahia.
Eu am scris: Istoria tovarăşului Vlad Georgescu, scrie despre Ştefan cel Mare, in următoarele pagini şi am făcut o greşalã: trebuia pus, "Istoria tovarăşului Vlad, pomeneşte despre Ştefan eel Mare, in următoarele pagini. Căci acesta este adevărul crud: Istoria tovarăşului Vlad pomeneşte despre Ştefan cel Mare în putine, foarte putine pagini. Si aiasta nu se poate Majestate, a spus un ministru moldovean Regelui Carol 1, iar noi spunem astăzi: aiasta nu se poate tovarăşe. 

Si nu se poate tovarăşe. Si nu se poate pentrucă Ştefan cel Mare, este singurul domnitor de care s'a vorbit in timpul lui in toată Europa, este singurul domnitor cunoscut de popoarele vecine şi este singurul domnitor roman care a fost cunoscut şi apreciat de Papa timpului său şi este singurul domnitor al cărui nume rostim cu mândrie in tările in care pribegim. 
Si istoricul contemporan polonez, Dlugosz, exclama: "O om incomparabil, cu nimic inferior eroilor pe care-i admirăm, care, primul între printii lumii, câşigă in timpurile noastre o victorie strălucita contra turcilor; după părerea mea, cel mai demn de a figura in fruntea unei coalitii a Europei creştine contra Turcilor".
Şi nu este singurul caz in care rămânem perplexi in fata "Istoriei Romănilor", scrisă de tovarăşul Georgescu. Numele lui Alexandru cel Bun nu este pomenit niciodată, deşi a domnit 30 de ani şi a fost un domnitor de care vorbeau cu evlavie Moldovenii lui. Şi, curios, nici numele Reginei Maria nu este pomenit niciodată. 

Aceasta nu însemnează că tovarăşul Vlad este antifeminist, dar că el a trăit in România lui Ceauşescu, in care numele Reginei Maria, este mai bine să nu fie pomenit decât să fie pomenit. 
Aceasta mai însemnează că tovarăşul Georgescu, nu a scris o "Istorie a Românilor, de la origini până in zilele noastre", căci in orice Istorie a Românilor, numele domnitorilor figurează, indiferent dacă au fost domnitori buni sau netrebnici. Cartea tovarăşului Vlad, poate fi bună, dacă ar avea orice alt titlu, de exemplu, "Despotism şi iluminism" sau "Absolutismul luminat şi cel neluminat", etc.
La pagina 89 a cărtii de Istorie a lui Vlad Georgescu, se termină partea, după noi luminată, a voievozilor viteji in cap cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi începe partea, după noi şi după altii, neagră a Istoriei noastre. 

Dar după tovarăşul Vlad, începe o parte frumoasă a Istoriei noastre, care începe cu data de 1716 şi tine până la 183l. 
Ori la data de 1716, incepe domnia lui Nicolae Mavrocordat, ori cu domnia acestuia, începe partea neagrã a Istoriei noastre, începe Istoria Fanariotilor. Partea aceasta a fost socotita neagra de toti istoricii nostri, in cap cu A.D. Xenopol, pânã când a venit marele istoric Nicolae Iorga, care, dupã spusele tovarãsului Vlad, a cãutat oarecum sã-i reabiliteze pe toti Grecii. Da, Iorga a cautat sa picteze aceasta perioada a Grecilor, în culori mai moi si pe ici pe colo, chiar în culori vii. 
Motivul acestei atitudini a lui Iorga, ni-l arata gazetarul Pamfil Seicaru, care a cunoscut pe marele nostru istoric mai mult decât foarte bine: in vinele istoricului curge şi putintel sânge grecesc.
Deşi, pe ici pe colo, tovarăşul Vlad are şi pagini care se aseamănă cu ale lui Xenopol, tonul general este favorabil Grecilor din Fanar. Dar este deajuns ca să privim titlurile acestei perioade, ca să întelegem că Vlad este un mare prieten al fanariotilor. 

Primul titlu este (la pagina 90) "Despotism şi iluminism". 
Am citit cu atentie acest capitol de 22 de pagini şi nu am înteles ce este acest iluminism. Si la pagina 113, intitulată "Absolutismul luminat", găsim cheia: "Un astfel de despot luminat a fost Constantin Mavrocordat, ale cărui numeroase domnii, 6 in Tara Româneasca, 4 in Moldova, au acoperit răstimpul dintre 1730 şi 1769 (pagina 113). Şi mai departe, Vlad ne explicã de ce el îl consideră pe Constantin Mavrocordat, despot luminat. Acest domnitor luminat, îngrijorat de fuga de pe moşii a tăranilor români "a introdus între 1740 şi 1749, un şir de tipice reforme luminate". Şi anume a introdus o dare fixă, ridicată de 4 ori pe an. 
Mai departe Vlad ne spune ca "nevoia de bani îl va face să renunte la darea fixă, şi măreşte numărul sferturilor şi să înmultească din nou dările indirecte", şi mai departe: "Când a murit în 1769, lovit peste cap de un oştean al tarului, cele mai multe din reformele sale erau deja abandonate (?) (pag. 114).

Asta e totul şi totuşi, Constantin Mavrocordat, rămâne mai departe un domnitor luminat. Din restul paginilor dedicate Fanariotilor, aflăm că Fanariotii -unii dintre ei-, au făcut nişte coduri, printre care însemnăm Codul Calimah (1817) cât şi Legiurea Caragea (1818). 


Dar tot tovarăşul Georgescu, ne spune că acest Caragea a strâns în timpul dominiei lui, 20.000.000 de piaştri, iar cel care a venit după el, a strâns 28.657.000 de piaştri. Dar cel cu Codul, adică Caragea -aflăm aceasta din altã parte- a sters-o peste granită, cu toate milioanele.

Si totuşi Fanariotii sunt lăudati de tovarăşul Vlad şi unii sunt numiti luminati. Celălalt tovarăs, Matei Cazacu, are anuntată o "Istorie a Românilor", tipãrită cu cheltuiala domnului Răută. Sperăm că, cu ajutorul acestei cărti, vom afla sensul termenilor şi luminat, etc. 

Dar dacă, datorită lui Pamfil Şeicaru, am aflat de ce marele istoric lorga, a fost favorabil Fanariotilor, rămânem perplexi in fata atitudinii profanariote a lui Vlad Georgescu. Si iată cum, după lungi cercetări, am aflat şi această cauză: Vlad Georgescu e profanariot datorită Printului Roşu, care e Grec şi se numeşte Callimachi. 

Vlad Georgescu, datorită lui Scarlat Callimachi, a putut să-şi facă facultatea, să fie numit cercetãtor la Muzeul Roşu, să fie numit cercetător la Institutul lui Berza, să fie trimis in străinatate, când a vrut şi cum a vrut, într'un cuvânt, să fie participant la ospãtul antropofag. 
In orice caz, facem o remarcă favorabilă tovaraşului Vlad: el este şi rămâne recunoscător celor care i-au întins o mână de auutor, în vremuri grele. Dacă nu se ivea acest Print rosu, tovarăşul Georgescu, nu ar fi putut face nici un an de facultate şi ar fi avut soarta sublocotenentului Pantazi: cel putin 16 ani de închisoare, căci şi unul şi altul, erau nepoti de miniştri burghezi sau de generali, tot burghezi, şi sufereau de aceiaşi boală gravă: origine nesănătoasă.

* * *

După aceasta, "Istoria Românilor" a tovarăşului Georgescu, intră mai adânc pe drumuri ocolite, pe aceiaşi cale: apărarea celor ce au dus Ţara noastră acolo unde este astazi. 

Noi toti, acolo unde ne găsim, trebuie să luptăm pe barierele anticomuniste şi să dovedim celor ce nu ştiu, dar sunt de bunã credintã, că de aproape trei secole, am trăit sub amenintare ruseasca, indiferent daca aceasta amenintare venea sub forma ortodoxismului, care voia sa ne "elibereze" de jugul turcesc, sau sub aceasta ultima forma, care ne-a "eliberat" de sub jugul nazist. 
Si aceasta trebuia sa faca si tovarasul Vlad, în a lui "Istorie a Romanilor", dar el face cu totul altăceva: în loc să încerce a dovedi cã de la 1700 până acuma, am trecut de la o invazie la alta, tovarăşul Vlad ne pune la toti aceiaşi etichetă: anticomunist de profesie (pag. 286).
In ceiace priveşte pe Gheorghiu Dej, tovarăşul Georgescu se face tare să dovedească că a fost un om exceptional, care, dacă nu ar fi murit "pe neaşteptate, de boală, în Martie 1965, fiind abia la începutul noului său drum, lãsând istoricilor sarcina de a explica o personalitate contradictorie şi o politică ale cărui resorturi intime şi motivatii nu pot rămâne deocamdată decât de domeniul speculatiei şi al ipotezei" (pag. 307), ar fi dus Tara noastră pe alte drumuri de independentă şi bunăstare.


Sub tipar e cartea altui tovarăs şi cu acelaş titlu, "Istoria românilor, de la origini până în zilele noastre", şi când va apare, îmi voiu spune şi eu părerea, ca şi acum, şi cu această ocazie voiu vorbi de invaziile vecinului de la Răsărit şi de omul exceptional, Gheorghiu Dej.

Si cartea va apare cu banii unui om cu inima largã şi cu punga şi mai largă, dar după panegiricul scris de autor cu ocazia mortii tovarăsului Vlad Georgescu, bãnuiesc cã această carte a tovarăşului Matei, va fi scrisă pe acelaşi calapod. Doresc din toată inima să ma înşel, dar dacă prevederea mea se va dovedi justă, voiu spune atât autorului cât şi editorului: aiasta nu se poate.

Si până atunci nu pot să nu-mi arăt şi marea mea nedumerire că panegiricul celor doi tovarăşi, Pavel Chihaia şi Matei Cazacu, au apărut în ziarul "Cuvântul romănesc" căci acest "Cuvântul românesc", la început a fost numai "Cuvântul", şi acest "Cuvântul" a fost al lui Nae Ionescu.
 

N.S.Govora

=======================================================
==================================================================
=======================================================

NOTĂ

O primă variantă a texului de față, intitulată: În serviciul... Conducătorului" (aluzie la Ceaușescu, credeam eu..) a fost trimisă "Europei libere" - în primul trimestru al anului 1985.
S-au scurs cateva luni bune, pană să aflu ca....1. Pantazi de la  "Stindardul" mă atacă pentru că ... l-aș fi atacat pe Larry Watts, "în ploblema Maresalului"...


Povestea era și mai... complicată: decât se arăta la prima vedere Vlad Georgescu a refuzat să dea drumul articolului...tocmai pentru a-l "proteja" pe bunul său amic...Larry Watts - însă mie, autor al ...."atacului", Vlad Georgescu nu-mi spusese nimic. 

Daca m-ar fi anunțat că articolul "nu merge", ar fi fost limpede: Nu merge - pentru că nu merge! Însă Vlad Georgescu a "păstrat" articolul meu, până a găsit un istoric de meserie - n-am aflat, atunci nu m-am interesat dupa aceea  cum îl cheamă - și a organizat  un fel de...dezbatere "pro și contra" - evident, eu nefiind de față ...Asta cică, pentru a pastra.. un echilibru; fiindcă, nu-i așa, americanii trebuie să dovedească (tot timpul, altfel, îi dor măselele) că ei sunt "obiectivi"...

Oricum, din textul inițial al meu Vlad Georgescu  a folosit doar...propostele, ca să dea prilej "istoricului"(celalalt, nu Watts) să-mi dea ripostele...
Drept care am scris o variantă mai.... tare și am trimis-o amicului Focke, pentru Deutsche Welle.
Focke a difuzat-o ca atare și apoi a publicat-o în revista sa, "Contrapunct" nr.3 din 1985...Și aici cu, asta nu se încheie povestea acestui text;

Prin 1987 (sau 1988?), în publicația bilunară "Lupta" de la Paris, un prieten a publicat "dezvăluirea senzațională": pe ofițerul intervievat de Larry Watts, îl cheama Gheorghe Magherescu: deși făcuse parte din cabinetul lui Antonescu, nu fusese arestat, nu fusese persecutat, iar acum, bomba: colonelul Magherescu se afla, în acel moment, în Italia ca "invitat" al lui Iosif C. Drăgan - și puneau împreună la cale un proaspat volum de "marturii" despre Mareșalul Antonescu - de asta data nu sub forma de ...dialog ci așa, cinstit, monolog...

Mărturisesc: nu am avut o satisfacție că avusesem dreptate, împotriva tuturor (numai Focke crezuse în ipoteza mea); chiar și împotriva autorului articolului recent din "Lupta". - să nu mai vorbim de Vlad Georgescu,,, între timp sau chiar atunci?) pe-trecut dintre cei vii.
Eu unul, tare aș fi vrut să nu am dreptate să mă înșel, - mai ales în "capitolul Halippa".
Aștept, în continuare.

Iunie 1985


Amnezia la români

 fragment  din:
MAREȘALUL ȘI EDITORUL

de Paul Goma


Vlad Georgescu  - CNSAS










=============================================================
=================================================


Constantin Bălăceanu Stolnici a  făcut poliție politică
Pentru a-și îndeplini misiunea, Securitatea i-a facilitat numeroase deplasări bine remunerate, alături de soție, în Elveția, Spania, Franța, RFG, Belgia, dar și în SUA sau Canada, mai ales sub pretextul congreselor științifice.
Constantin Balaceanu-Stolnici este titular a nu mai puțin de cinci dosare în arhivele CNSAS: patru de rețea (1965-1989; 1986-1987; 1956-1970; 1964-1972) si doar unul de urmărire și a trei nume de cod: „Laurențiu”, „Ionescu Paul” și „Balaci”.

Informator cu trei nume de cod, cel care va rămâne în istoria delațiunii naționale.
Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi fost asasinat  „Sursa «Laurentiu» a furnizat Securitatii planul casei lui Vlad Georgescu.

Ce făceau acești doi informatori "Călinescu Mircea"  și "Laurențiu"în acel apartament ziua și noaptea?