6 nov. 2011

Imagini din Târgu Jiu - Noiembrie 2011

















                                                                          Brâncuși

În afară de Shakespeare si Beethoven mai există un dumnezeu: acesta e românul Constantin Brâncuși. (James Farell)

Continuitatea spiritului autentic românesc o găsim în aceste două clase: tăranii și intelectualitatea. Pe de o parte, creația folclorică a unei vieți colective organice, pe de altă parte, geniul personal care ajunge singur la conștiința realităților românești. (Mircea Eliade)

Se stie că neamurile trăiesc prin vârfurile lor: sfintii, eroii, geniile - iluminatii care descifrează prin intuitia spiritului lor, esentele si misiunile pe care Divinitatea le-a stabilit prin legile dezvoltării cosmice – care îndrumă, călăuzesc – dau sens istoriei. „În marile dezvoltări istorice, nu gălăgioasa turburare a marilor mase, ci aproape imperceptibila actiune constientă a conducătorilor de suflete e hotărâtoare” (V. Pârvan). 


Acesta pentru că Eternitatea nu vorbește, nu se dezvăluie acestor spirite fine, superioare, pentru care desfășurarea vietii umane în armonie cu Cosmicul devine înteles. Acestia sunt  „vizionarii Eternului”.

Neamul nostru nu a fost lipsit nici de sfinți, nici de eroi, nici de genii. Din lungul sir al acestora din istoria noastră m-as opri asupra unui geniu artistic. Nu știu dacă este cel mai însemnat. Dar este unul mai însemnat decât altul, când toti îsi au rolul lor? Este vorba de cel care va rămâne nu numai pentru noi, ci si pentru alții: Constantin Brâncusi.

Brâncuși s-a ridicat la întelegerea lucrurilor coborând în inima lor, căutând si descifrând întelesuri si sensuri-esente. S-a apropiat de tot cu smerenie si simplitate, cu religiozitate: „Statuile mele sunt ocaziuni ale meditatiei. Templele si bisericile au fost si au rămas întotdeauna lăcasuri ale meditatiei”. 


Ridicarea aceasta a gândului prin coborârea în adâncuri de suflet îl fac unic - ca trăire, ca întelegere - mai ales datorită constiintei misiunii sale: „Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat să fac. Căci am venit pe lume cu o misiune”. Să fii pătruns de conștiința rostului si rolului tău în lume, înseamnă adânca înțelegere a vietii - a fi aproape de Adevăr.

Este un anumit dramatism în viata si opera lui Brâncuși, acea frământare si luptă de a pătrunde în înțelesuri, în sensuri; trudnicia de a pătrunde dezghiocând forma, efemerul, pentru a se apropia de realitatea intimă. „Reală nu e forma exterioară a lucrurilor, ci esenta lucrurilor. 


E imposibil de a exprima ceva real imitând suprafața exterioară a lucrurilor”. Iată revelatia vieții! Iată toată filosofia existentei si a desfăsurării acesteia: căutarea de esente, de permanente – de realitatea care este Adevăr. 

Si astfel va face mărturisirea de credintă a creatorului de artă: „...functia artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii si de a interpreta misterele Universului”. De aceea Brâncusi a rămas tăran. Nu numai în simplitatea vietii, a modestiei, a bunului simt, dar si prin întelegerea lucrurilor - întelepciunea țărănească.

În viata si opera sa a păstrat legătura cu obârsia, a rămas tăranul care a ascultat „cumintenia pământului” si în mijlocul vietii moderne si mondene ale orasului lumină. Si ca tot tăranul român, a fost credincios si s-a apropiat de Divinitate cu simplitate si smerenie. 


Dacă veti privi Rugăciunea veti întelege mai mult decât poate exprima un condei. De copil a trăit în umbra bisericii. A găsit biserica și în inima Parisului, cântând în strana capelei române. 
Cu preotul Vladimir Ghica – monseniorul de mai apoi, care a decedat în temnita comunistă – a ajutat mai ales românii din spitale. „Dumnezeirea e pretutindeni. Si când te contempli pe tine însuti, si când te simti umil, si când te dăruiesti...” A căutat să „uite” ce i-a dat scoala și civilizația, devenind tălmăcitorul geniului neamului său, al artei arhaice de esente al acestuia.

În el au erupt trăirile strămosilor traco-daci care, trăind în sânul naturii, au fost nevoiti să-i caute si să-i înteleagă tainele. „Când creezi trebuie să te confunzi cu Universul si cu elementele”.

Brâncusi este un înaintemergător nu numai în artă, ci si în viata spirituală a omenirii, a cărei viată sofisticată, încărcată de forme si tipare ale materiei, l-au îndepărtat de esentele vietii. 


Omul trebuie să purceadă pe calea regăsirii sale spre esentele primare ale vietii, fără plusul de materie si forme, fără orgolii cu simplitate, cu sinceritate, cu refacerea echilibrului ratiune-sentiment, cu viată si trăire spirituală.

Si reprezintă unul din acei creatori privilegiati care, pe o anumită treaptă a evolutiei spirituale a umanității, intuiesc noua sensibilitate, confuză încă, a epocii si întruchipează în opera de artă această “formă latentă si inedită a spiritului".

Ultima si cea mai mare (ca întindere) din opera sa, a dăruit-o tării sale: ansamblul de la Târgu-Jiu. Acesta a fost creat în memoria eroilor care au căzut în războiul pentru unitatea natională. E simbolul dăruirii jertfelnice, al înălțării, al biruinței prin moarte. Această dorintă a lui, acest gest reliefează atasamentul, dragostea lui pentru bastină, pentru neamul său.

Ansamblul este compus din trei părti – trei volume, trei acte – asezate pe acelasi ax. Geniul artistului se exprimă nu numai prin fiecare în parte, dar si prin ansamblul care formează o unitate, o unitate de exprimare. „Ansamblul de la Târgu-Jiu este unul din putinele monumente în istoria universală a sculpturii cu un program simbolic, închizând, sublimat în limbajul formelor rezultatul meditatiei unui mare artist asupra existentei umane” (T. Enescu).

Primul element din ansamblu este masa (masa tăcerii sau masa dacică), care impresionează prin simplitate: simplitate ca a sufletului și vieții românului. Nu este pătrată, ci este rotundă ca soarele, ca roata, ca pâinea... – o curbă închisă. Curba este linia universului. 

Înconjurată de 12 scaune (celor 12 apostoli de la Cina cea de taină Mântuitorul le-a cerut: „Să faceți aceasta întru pomenirea Mea”) de forma clepsidrei – trecerea timpului... Îmi amintesc sanctuarul dacic de la Sarmizegetusa, hora românească. (Iar atomul are un nucleu central și în juru-i electronii.)



Al doilea element este poarta (poarta sărutului). Trecerea dintr-o parte în alta, dintr-o viată în alta. E ca un arc de triumf – triumful vietii asupra mortii. Iubirea este esentializată si, prin repetare, se relevă biruința acestei virtuti esentiale.

Mircea Eliade spune: „Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă Poarta: care împlineste în viata poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viata insului. 


Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viată, în viata reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, si pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcasul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, și poarta rămâne mai departe, cu un om mai putin, să vegheze alte nașteri, alte nunti, alte morti”.


A treia, care întregeste și dă sens final întregului ansamblu, este coloana (coloana infinită). Este formată din romboedre suprapuse pe verticală. Rombul își are semnificația sa adâncă în arta lui Brâncuși, ca o stilizare a femeii (cea care oblăduiește și naste viată) si a făpturii umane în genere, în arta noastră populară. Aici apare ca simbol al vieții - al desfășurării și dezvoltării acesteia. 


Întotdeauna se ridică înainte mergători care tind și atrag după sine societatea spre împlinire, care va ajunge la un punct maxim, după care în mod inevitabil, vine oboseala, îmbătrânirea, si acest ciclu, acest puls (sub forma romboedrelor) ce se deapănă în ritmul generațiilor spre înalt - un ritm al infinitului, al cugetării lui Dumnezeu.

Am vizitat de mai multe ori ansamblul si am remarcat că masa avea fixată o plăcută pe care, pe lângă caracteristicile tehnice, era si denumirea de masa dacică. În toamna anului 1989 trecând iar, am găsit plăcuta lipsă - din interventia autoritătilor locale. 


Dacă e să luăm această denumire - de masă dacică - apare o nouă semnificație: Neamul nostru românesc s-a născut având ca rădăcină neamul Dac. 

Pe această rădăcină se naște un neam nou (cel românesc), care născându-se crestin, primește o nouă spiritualitate - creștină - care are la bază iubirea (și știm că simbolul iubirii este sărutul). Prin această spiritualitate, ca linie a dezvoltării sale, neamul nostru îsi are misiunea sa în concertul neamurilor, în viata cosmică ce pulsează ca ondulațiile coloanei infinite.

Arta, operele de artă, prin frumosul, prin armonia pe care o exprimă, sunt izvorâte, sunt coborâte, prin creatorii lor, din Eternul căruia îi sunt ca niste imnuri.

Geniile noastre, spirite superioare, care au ajuns cu privirea dincolo de materia de la picioarele lor, ne vorbesc...

H. Cladovan "Permanente" Nr.12/2003